luni, 28 noiembrie 2011

Binecuvântare. Prieteni. Bucurie!


Astăzi am înțeles că unele lucruri nu sunt făcute ca să fie uitate iar unele legături nu sunt făcute pentru a fi zdrobite, indiferent dacă în unele momente ne sunt povară sau binecuvântare. De fapt, stă în puterea noastră ca, prin credință, să le numim o binecuvântare, știind că toate lucrurile lucrează spre binele nostru. 

Călătoria în Moldova de acum un an reprezintă doar o mică verigă din planul minunat al lui Dumnezeu pentru viața mea. Începând de atunci am putut vedea cum lucrurile prind contur. Încetul cu încetul. Dumnezeu îmi revela doar câte o mică bucățică din puzzle-ul vieții mele, punându-mi la încercare credința, pentru ca acolo unde o speranță a fost zdrobită, El să aducă o viziune și mai mare și mai minunată. De atunci și până acum, El a adăugat unele verigi, iar pe altele le-a îndepărtat. 

Când mă gândesc la Moldova, primul cuvânt care îmi vine în minte este: BINECUVÂNTARE! Acea călătorie a reprezentat un nou start în ceea ce privește relația mea cu Dumnezeu și relațiile mele cu cei din jur. Dumnezeu mi-a dăruit atunci ochelarii Lui prin care să văd lumea și planul Său pentru mine.

Când mă gândesc la Moldova, imediat îmi vine în minte cuvântul: PRIETENI! Antoine de Saint-Exupery spune: „A avea un prieten nu este ceva cu care oricine se poate lăuda.”. Și mare dreptate avea! Călătoria asta nu ar mai fi fost la fel fără ei! 

Când mă gândesc la Moldova, îmi vine în minte cuvântul: BUCURIE! Bucuria de a vedea bunătatea lui Dumnezeu! Bucuria de a fi împreună cu prietenii cei mai dragi! Bucuria de a păși prin zăpada imaculată! Bucuria de a te simți viu și fericit!...



marți, 8 noiembrie 2011

Scurtă epistolă celui ce nu uită

Am înțeles acum că ești surd și orb! Atât de surd încât nu auzi marea vuind în spatele tău, gata să te înghită cu toată avuția ta strânsă într-o desagă ruptă și plină de praf! Nu auzi nici pescărușii țipând înspăimântați și nici țipetele celorlalți naufragiați. Nu vezi nici stânca nemișcată ce stă și încă așteaptă. Nici curcubeul sau raza de soare. Pendulezi mereu între trecut și viitor uitând în graba ta prezentul ce trebuie trăit, sperând că între timp marea se va liniști. Dar poate că frumusețea clipei de acum stă tocmai în mângâierea violentă valurilor...

luni, 10 octombrie 2011

Mormânt și casă și masă

M-am îndrăgostit!
Și pentru prima dată nu m-am îndrăgostit nici de tine și nici de el.
Nu m-am îndrăgostit nici de visul trecut
și nici de vreo speranță frântă.
M-am îndrăgostit din nou
și asta e ceva ce niciodată nu voi pricepe,
cum Phoenixul din cenușă stinsă renaște la viață
iar marea îi e peștelui
mormânt și casă și masă.

joi, 8 septembrie 2011

Mă revolt

Mă revolt constant și mă aprind. Ard și mă consum de multe ori din prea mult sau chiar din nimic. Mă revoltă slăbiciunea tolerată și mediocritatea acceptată. Mă revoltă tăcerea și vorbele goale. Mă revoltă lipsa de constanță și orgoliile neîmblânzite. Mă revoltă motivația greșită și sfârșiturile amânate. Mă revoltă dependențele și surogatele. Mă revoltă oportunismul și relațiile transformate în simple contracte. 

Mă revoltă lipsa ta de curaj și scuzele penibile. Mă revoltă ignoranța și starea de căldicel în care te scalzi. Mă revoltă privirea ta orientată către trecut, incapabil de a-l  lăsa în urmă sau de a-l reînvia. Mă revolt că ai devenit altul, deși credeam că ești tu. Mă revoltă propriul laț în care te-ai prins, deși altceva urmăreai. Mă revoltă alegerile proaste și refuzul tău de a le îndrepta. 

Dar mai ales, mă revolt împotriva mea că nu încetez să mă revolt.

Călătorie

Mă-nchid într-o cutie și tac. 
Ceasul nu s-a oprit
Ca inima tot repetă... tic-tac.
Chipul din poză mi-a zâmbit:
Țac-pac ca într-o vrajă-am intrat. 
Cerneala din stilou s-a uscat,
Mâna în piatră s-a schimbat.
Gândul călătorește ușor
Purtat pe aripi în zbor. 

vineri, 2 septembrie 2011

Ghici ghicitoarea mea!

Astăzi mi-am reîntâlnit doi vechi prieteni care mi-au adus zâmbetul pe buze și un strop de împlinire în suflet. Îi cunosc de când mă știu, chiar am crescut cu ei. Le recunosc parfumul oricând și de la o distanță de aproximativ 2 m iar după câteva ceasuri petrecute împreună cu ei, hainele și pielea mea le împrumută mirosul. Ei sunt prietenii mei de nădejde care-mi sar în ajutor oricând am nevoie. Iar pentru asta le voi fi veșnic recunoscătoare. Tot ei îmi insuflă spiritul de vikingă, femeia care folosește forța brută spre a-și împlini scopul, deși în toate celelalte împrejurări ale vieții m-aș asemăna mai degrabă cu o domniță din epoca medievală. 

Ți-ai dat seama cine sunt prietenii mei?... Bravii cavaleri Cif si Domestos! (Aplauze în fundal)


miercuri, 24 august 2011

Astăzi sunt fată de oraș!...

 Mereu m-am simțit împărțită între a fi fată de oraș și  a fi fată de la țară. Deși dintotdeauna am locuit la oraș, dragostea mea pentru pământ indica altceva. Am stat la țară cu bunica, m-am spălat în spatele casei cu apă încălzită la soare, am strâns barabule, mi-am spălat hainele cu săpun de rufe făcut în casă, m-am scăldat în pârâu și am hrănit toate orătăniile din curte. Și multe altele... Dar după noaptea ce tocmai a trecut mi-am reconsiderat poziția. Astăzi sunt fată de oraș!...

Ce nu mi-a plăcut niciodată când a fost vorba de viața la țară, a fost rozătoare de brânză! Dintotdeauna uram sunetul scos de șoareci în miez de noapte... Noaptea asta l-am auzit din nou! Și l-am urât și mai mult!  Grozav sacrilegiu să invadeze într-o manieră atât de neplăcută încăperile unei domnișoare și să-i întrerupă somnul! Imaginea simpatică a șoricelului Jerry hăituit îndeaproape de fiorosul motan Tom mi-a dispărut cu totul din minte. În consecință, orice urmă de compasiune pentru bietul animal s-a evaporat. Și-aproape că aș fi invitat o pisică în camera mea să facă ce știe ea mai bine: să vâneze!

Săptămâna trecută am fost martoră la uciderea din culpă a unui șoarec de câmp prin zdrobire cu un bocanc. Și am compătimit biata creatură ce a murit într-un mod atât de tragic. Până la urmă, ce vină avea?!... Dar astăzi  i-aș acorda o diplomă  viteazului meu prieten, periculos ucigaș de șoareci! Slăvită fie civilizația pentru inventarea minunatelor batoane de ciocolată pentru șoareci!

Dragă sosie a micuțului Jerry, sper ca groaznicele chinuri prin care vei trece să compenseze strașnicele mele eforturi de a dormi noaptea trecută!...

joi, 18 august 2011

Toamnă

Toamna deja își împrăștie parfumul în sufletul meu... Își așterne înainte un covor alb de brumă și pășește cu pași mici dar siguri spre inima mea. Îmi întinde creanga dezvelită a teiului odată înflorit și mă invită la dans printre picături de ploaie și frunze aurite. Mă îmbracă într-o rochie albă de ceață,  îngână un vechi imn și-mi sărută fruntea cu dulci raze de lună strecurate printre crengile copacilor. Toamna șterge orice urmă lăsată de vară: orice pălărie de floarea soarelui, orice spic rămas nesecerat și orice floare nedăruită încă. 

Toamna nu-mi promite nimic decât clipa prezentă și că încetul cu încetul îmi va lua totul mai puțin credința, nădejdea și dragostea.... Iar cea mai mare dintre ele e dragostea.

sâmbătă, 6 august 2011

Ești aici

Sunt oameni care-ți intră în suflet și nu mai ies de-acolo orice ai face. Printre ei te numeri și tu, iubit prieten și frate. Nu știu cum te-ai rătăcit ca într-un labirint căci de multe ori mi se pare că sufletul mi-e prea mic...

Ești ca duhul din lampa lui Aladin; tot ce trebuie să fac e să șterg praful ce s-a așezat. Și-mi ieși în drum. Câteodată sub formă de adiere de vânt și de multe ori sub formă de furtună.

Clădești și distrugi. Omori și dai viață. Iubești și urăști.  Respingi și primești. Vorbești și taci. De fapt... nici nu contează ce faci.

Ești aici.

marți, 2 august 2011

Melancolie cu puternic iz de copilărie

Nisipul curge cu mare grabă prin gâtul îngust al clepsidrei iar numărătoarea inversă a început. 15, 14, 13, 12, 11, 10... Cam ăsta e tot timpul ce mi-a rămas să mă mai bucur de copilărie. Se pare că după ce voi schimba prefixul îmi va fi tot mai greu să contactez universul de care am început să mă desprind inevitabil cu ceva timp în urmă. Iar ideea asta... mă sperie! 

Mă sperie așteptările celor ce au uitat demult să fie copii. Mă sperie goana după bani în care va trebui să intru la un moment dat, nu pentru că va fi ceea ce-mi doresc, ci pentru că „așa trebuie!”. Mă sperie faptul că voi mai avea tot mai puțin timp pe care să-l petrec cu prietenii, fiecare fiind, desigur, preocupat cu propriul drum în viață. Mă sperie ideea că voi fi legată prin slujbă, pentru 11/12 luni, de un oraș din care îmi voi dori și voi avea deseori nevoie să evadez, să-mi iau lumea în cap și să-mi amintesc drumul spre mine însămi. Mă sperie gândul că m-aș putea rătăci asemeni multora într-o lume care nu-i a mea. Mă sperie că voi uita să mă opresc din alergare să meditez și să mă bucur de lucrurile mici ale vieții. Mă sperie că voi uita lucrurile cu adevărat importante și mă voi lăsa înșelată de sistemul răsturnat de valori al acestei lumi. Mă sperie ideea de a mă transforma într-un adult anost dar responsabil!...

Și când mă gândesc că au fost zile în care mi-am dorit să cresc și-am sperat că timpul va trece mai repede... Și-a trecut nenorocitul... ca un vânt! 3, 2, 1... 0! 

Dragilor, aceea va fi ziua în care pentru prima dată nu voi sărbători trecerea unui alt an... Dar vă voi primi primi cu brațele deschise urările și vă voi mulțumi că mi-ați fost alături, fie pe parcursul tuturor anișorilor care au trecut din viața mea, fie poate doar pentru o mai scurtă perioadă de timp. Dragilor, aceea va fi ziua în care pentru prima dată nu voi aștepta cu entuziasm anul ce-mi va sta înainte... Dar aceea va a fi ziua în care îmi voi imagina că timpul poate fi dat înapoi și că este posibil să mă reîntorc pe vremea când nu eram decât o mogâldeață de copil înfofolită într-o pelincă, dormind liniștită la pieptul mamei care-mi cânta dulce: 

„Renata, fată cuminte, 
Renata, fată frumoasă, 
Renata, fată iubită, 
Renata, fetița mea!”

vineri, 29 iulie 2011

Dialog (2)

- Vreau adevărul! Astăzi! (ton rece, aproape iritat)

- Ziarul, draga mea?!... Știam eu! (zâmbind malițios) E pe măsuța de cafea; l-am luat dimineața când am făcut piața. (ton ipocrit)

- Ha! N-o fă pe-a naivul! Știi bine că nu vorbeam despre ziare sau publicații. (pauză) Vreau adevărul!.. (ton glacial, pronunție apăsată)

- Ah, asta era deci! (o sprânceană ușor ridicată) Se spune că doare... (din nou, un zâmbet fals)

- Nu-mi spune asta. Nu mă convingi. Știi bine. (ton imparțial) Vreau să-l țin în mână, să-l privesc, să-l simt, să-l înțeleg... (gesticulând cu pathos) Nu vreau cuvinte goale sau vorbe frumos meșteșugite. Vreau primul gând ce ți-a trecut prin minte, motivul pentru care te-ai aruncat cu capul înainte și fapta ce ne-a semnat... condamnarea la moarte!

- Adevărul, draga mea, este că ceea ce-ți dorești tu... (șovăielnic) e-atât de dur și-ascuțit... Ți-ai putea chiar tăia mâinile în el. Și nu pot uita că... într-un final, nu ești mai mult decât un vas slab.

- Ha! (ton revoltat) Oare să fiu eu prea slabă să-l suport sau tu prea laș să-l recunoști și să ți-l asumi?!... Și-apoi... Adevărul nu distruge. Adevărul... eliberează!

miercuri, 27 iulie 2011

vineri, 22 iulie 2011

Hai acasă!

Scarlett: Tara! Home. I'll go home. And I'll think of some way to get him back. After all... tomorrow is another day. (Gone with the wind)

... high time for me to go home too. :)

E timpul să mă adun. Să-mi culeg sufletul. Bucată cu bucată. E timpul să-mi iau jucăriile și să mă duc acasă. Să redescopăr. Să fac un plan. Să reconstruiesc. Să-mi reinventez lumea. S-ar putea să mă împiedic. Să mă poticnesc. S-ar putea să am nevoie de tine. Să-mi amintești cum sunt. Să-mi amintești că nu trebuie să disper. Să-mi amintești să nu uit să cred în absolut. Să-mi amintești cum să-mi înalț sufletul pe aripile vântului. E timpul să merg acasă!

duminică, 17 iulie 2011

Doi nebuni

Suntem doi nebuni. Iar nebunii fac lucruri nebunești.

Unul din noi sare chiar acum în gol sperând că va atinge cea mai mare adâncime de până acum. Iar celălalt se chinuie să iasă de acolo. Unul dintre noi doi este prins într-o furtună pe mare pe când celălalt îl așteaptă pe primul pe fundul oceanului. Unul din noi stă închis într-un bloc de gheață pe când celălalt se topește la soare. Când unul pare să cadă, celălalt se ridică să-l prindă. Când unul din noi nu mai vede drumul, celălalt își deschide mai larg ochii. Unul din noi râde pe când celălalt plânge de bucurie. Unul dintr noi alege să meargă spre Nord iar celălalt spre Sud, știind că ne vom întâlni fără dar și poate la Ecuator.

Noi doi suntem doi nebuni. Mereu desincronizați dar aflați într-o armonie perfectă.

sâmbătă, 9 iulie 2011

Vinovată de dragoste

- Nu-mi zi... Plângi din nou, ha?!

- ...

- Hmmm... Să înțeleg deci că e vorba despre aceeași poveste.

- ...

- Probabil că acum stai și te întrebi unde anume ai greșit  și de ce te-ai întors din nou în același punct din care ai plecat. Ei bine, îți voi spune eu... Ai crezut în cel mai idealizat sentiment al omenirii: dragostea! Și-ai crezut cu toată inima ta. Ba chiar și rațiunea părea să o urmeze pe-acest drum al rătăcirii.

- Rătăcire?!... Tu auzi ce tot vorbești?!... Rătăcire e viața ta lipsită de dragoste! Fără cineva pe care să-l  aștepți și-apoi când vine să-l iubești dăruindu-i tot ce ești!

- Și nu-mi spune că tu chiar ai crezut că l-ai întâlnit!?

- Dacă asta mi-e singura greșeală, atunci sunt vinovată! Iar pentru asta nimeni nu a găsit altă pedeapsă mai cruntă decât... tăcerea! Îmi accept crucea și-mi voi ispăși cu bucurie pedeapsa pentru că mă fac vinovată! Vinovată de dragoste!...

miercuri, 6 iulie 2011

Jurnal de călătorie (3)

După 7 ore petrecute pe drumuri, după 15 km străbătuți pe jos, după multă apă dată pe gât... Iată-mă la sfârșitul unei zile pline, pline, plineeeeee! Ca de fiecare dată, Aradul îmi oferă ce are mai bun... Mult soare, multă frumusețe, mult cer senin, multă dragoste, multă energie și-aș putea continua tot așa fără să obosesc, fără să mă opresc...



Arhitectura datând de la sfârșitul secolului al XIX-lea m-a lăsat și de data asta fără cuvinte... Mureșul m-a îmbătat cu susurul blând al apei... Oamenii m-au copleșit cu amabilitatea, deschiderea și dragostea lor... Fără îndoială, Aradul e locul perfect pentru mers în ospeție! Tuși mi-a pregătit azi cel mai bun suc natural pe care l-am băut vreodată iar langoșii cu brânză mi-au potolit foamea. Totuși, înghețata de zmeură mi-a răcorit ziua...  



Și-ar crede toți că nu-mi lipsește nimic, nici prietenii de departe, nici sărutul pe frunte al mamei sau îmbrățișarea tatălui. Și poate că chiar așa ar fi dacă ai fi aici cu mine...

Vreau să-ți vorbesc...

Vreau...Vreau să-ți vorbesc. Nu... Nu te speria. Nu te ascunde din nou... Abia te-am găsit. Nici nu mă voi uita la tine; am înțeles că nu vrei să-ți văd durerea. Lasă-mă doar... să-ți fiu aproape. Îmi ajunge să știu că ești aici, că mă auzi și-mi înțelegi cuvintele...

Vreau să-ți vorbesc despre ținutul ascuns sub noianul copleșitor de zăpadă. Vreau să-ți vorbesc despre locul unde lacrimile sunt de fapt joc de fluturi translucizi iar zâmbetele sunt flori curate de liliac. Vreau să-ți vorbesc despre speranța care crește pe câmpurile înverzite și despre inocența petalelor de crin. Vreau să-ți vorbesc despre răcoare pădurilor și zumzetele albinelor ce-adună polenul florilor de cicoare. Vreau să-ți vorbesc despre lacul cu nuferi ascuns de stufărișul des și despre lebedele ce plutesc lin pe suprafața lucie a apei. Vreau să-ți vorbesc despre cerul albastru, despre norii pufoși și despre porumbeii ce zboară liberi. Vreau să-ți vorbesc despre dragostea ascunsă într-o floare roșie de mac și curcubeul ce apare pe cer după ploaie...

Vreau să-ți vorbesc despre un ținut... ținutul sufletului meu.

luni, 4 iulie 2011

Jurnal de călătorie (2)

Ghicitoare: 
Ce se întâmplă când trenul în care te afli are întârziere două ore iar tu ai planificată ziua?
Răspuns: 
Îți dă toată ziua peste cap.

Ghicitoare: 
Ce se întâmplă când ți-ai planificat să petreci timpul plimbându-te iar afară plouă?
Răspuns:
Stai în casă, privești pe geam și asculți ploaia.

Ghicitoare: 
Ce se întâmplă când nu vezi luminița de la capătul tunelului?
Răspuns:
Folosești o lanternă.

Ghicitoare:
Ce se ascunde în spatele unui zâmbet?
Răspuns:
Orice. Chiar și o lacrimă.

Așa se anunța ziua de astăzi. Plină de ghicitori aparent de nedezlegat și licori amare greu de băut. Dar nimic nu este la întâmplare. Pentru că este ceva deasupra neputinței și deznădejdii noastre. Pentru că acolo unde este întuneric, El dăruiește lumină. Și-acolo unde este nor, mereu în spatele lui vei găsi soare și-acolo unde este încercare vei descoperi binecuvântare.

Așa se face că într-o zi fără soare și în încercare am găsit o prietenă. O persoană care vorbește același limbaj al dragostei. O persoană care găsește în viață același Adăpost. O persoană care îmbrățișează Adevărul cu întreaga ființă și care gustă din plin din bunătatea Lui. O persoană care indică cu ambele brațe către cerul deschis pentru ca toți să vadă frumusețea Prințului divin.

O persoană care cu glas dulce fredonează cântecul plinătății depline... L-am cântat împreună astăzi într-o Armonie perfectă și ziditoare. Am alergat amândouă la Stânca Mântuirii noastre și ne-am plecat umil genunchii, dându-i Lui toată slava. Și astăzi, am fost instrumente în mâna Lui, folosite pentru zidirea celuilalt în credință și nădejde. Am privit amândouă în sufletul celeilalte și-am descoperit amprenta divină care ne dă menire și sens în viață. Am împărtășit împreună misterul scânteii din sufletul nostru. Și-am mulțumit pentru chemarea ce ne-a fost făcută: să fim fii ai luminii!

Astăzi, am înțeles că a fost nevoie de nori și ploaie pentru ca acestă femeie sfântă să fie pentru mine o binecuvântare în încercare. La timpul și în locul potrivit. Mulțumesc!...

vineri, 1 iulie 2011

Jurnal de călătorie (1)

Nu, încă n-am plecat. Deși m-aș urca chiar acum în tren. Mă împiedică bagajul încă nefăcut și biletul la cușetă cumpărat pentru ziua de mâine. Mă simt ca o pensionară... cușetă?! Încă mi-e greu să mă obișnuiesc cu ideea asta. Mă întreb ce farmec va mai avea călătoria cu trenul în condițiile astea. (Anyway... It wasn't my choice.)

Da, deci pleeeeeec!... Numai tu știi cât mi-am dorit asta și cât de necesar este să mă rup pentru câteva zile de Suceava. Să nu mă judeci prea aspru... Nu mi-e ușor să plec. Deși știu că-mi va fi bine departe de casă. Parcă rup din mine ceva cu fiecare plecare... Dar o dată ce nu  mai simt aerul Sucevei în nările mele parcă renasc, privirile îmi sunt ațintite spre viitor iar mintea țese planuri mai ceva ca un păianjen. Și poate că tocmai de așa ceva am nevoie.

Îmi clocotește sângele în vene ca un vulcan ce stă să erupă. Visul meu din totdeauna e pe cale să devină realitateee!... Eu, singură, cu o hartă și un pix colorat în mână, cu un aparat foto agățat la gât cutreierând străzile unui oraș necunoscut!... Să adun câte o amintire de pe fiecare stradă pe care calc, să privesc oamenii ce trec pe lângă mine, să-i observ și să-mi imaginez povestea lor. Numai ideea unei astfel de aventuri îmi pune sângele în mișcare ca un espresso!

Am uitat să-ți spun unde plec! Voi fi în Arad! Pentru o săptămânăăăăă!... Plecarea e abia mâine după amiază dar deja mi-am făcut planuri pentru timpul pe care îl voi petrece acolo. Voi ajunge în dimineața zilei de 3 iulie, la ora 7:14 (cel puțin așa scrie pe bilet), în gara Aradu Nou. După care voi merge acasă la tușa și unchiu pentru a lăsa bagajele și pentru a lua micul dejun. Pentru că va fi duminică, my first task va fi să merg la biserica Metanoia. Am reperat deja locația pe hartă iar la ora 10.15 voi porni spre stația de tramvai să ajung la timp pentru serviciul de la ora 11:15. Va fi un drum luuung (voi număra stațiile de tramvai până acolo să-ți pot spune apoi). Aaaaa... Îți amintești cred că ți-am spus cât de mult îmi place să merg cu tramvaiul! Foarte probabil ca după terminarea serviciului să trag repede o fugă pe malul Mureșului! Can't wait, baby!...

Planurile sunt multe și frumoase... Sper că va fi vreme bună să le voi putea pune în aplicare. Dacă va ploua, tușa are pregătită o bibliotecă întreagă care abia așteaptă să fie citită iar eu m-am înarmat de acasă cu filme. Deși nu-mi doresc nici măcar să fiu nevoită să deschis folderul de download.

Deci... Mâine plec! Plec! Plec! Plec!... Arad, get ready! Reni's coming!

 (don't own the picture)

luni, 27 iunie 2011

Strigăt...

De câteva zile, râurile ies cu tumult din matca sufletului, îmi prind gândurile în dansul lor nebun și le împrăștie furios până la cealaltă margine a pământului. De când ai plecat, vântul îmi cântă pustiul printre florile albe de crin și-alungă razele de soare ce-mi bat ușor în geamul sufletului. Norii anunță doar ploaie măruntă și pământ mustind...  Nu credeam că există furtună care să cuprindă natura și sufletul meu odată cu ea. Dar fulgerele ce spintecă fără milă cerul întunecat nu vestesc nici cerul senin și nici curcubeul multicolor...

Țăranii spun că se anunță o recoltă frumoasă dar vântul nu mi-a adus în suflet decât semințe de dor aprins pe care cerul le-a udat din belșugul binecuvântării neînțelese încă. Speranța îmi șoptește că vor veni zile cu soare dogoritor și că lujerul de dor va da în floarea de-un roșu sângeriu pe care o voi așeza  în vaza sufletului lângă albul gândului curat ce-aleargă fără astâmpăr să te găsească. Visul reîntâlnirii mi-e mai dulce acum ca parfumul eminescian al florilor de tei, mai pătrunzător decât cuțitul răsucit în rana deschisă și mai fierbinte ca focul ce încălzește călătorul rătăcit prin pustiul lumii. În vis fug degrabă până pe malul acoperit cu nisip și arunc în apa mării strigătul de dor închis într-o sticlă de vin vechi, sperând că valurile știu drumul străbătut de tine... 

Mâine, dragul meu, îți voi trimite un răvaș legat de piciorul unui porumbel alb.Va fi scris cu slovă de sânge și stropit cu mir de nard. În schimb, nu-ți cer decât o rază de soare...

sâmbătă, 18 iunie 2011

Rugăciune

Lasă-mă să fac din Tine adăpostul meu în calea furtunii... s-alerg în brațele Tale puternice când lumea mea se zguduie. Lasă-mă să-mi găsesc pacea stând mereu în prezența Ta, să-mi plec capul obosit pe umărul Tău și-așează-Ți mângâierea pe fruntea mea plină de sudoare. Căci de prea multe ori mă trezesc alergând într-o cursă care nu e a mea, de prea multe ori alerg spre altceva decât Tine. Și de prea puține ori în căutarea mea frenetică găsesc ceea ce caut... Și-mi sfârșesc alergarea mereu singur, mereu învins, mereu însetat.... Ridică-mi privirea spre Tine, să-mi uit neputința. Învață-mă să nu-mi mai fie teamă de mine și în slăbiciunea mea să văd doar nevoia de Tine. Lasă-mă să-Ți simt bucuria de tată atunci când privești la mine și să-mi uit povara ce-o car de-atâta vreme...
Ia-mi deznădejdea și îmbracă-mă în speranță. Ia-mi inima temătoare și toarnă în ea oceanul de pace. Ia-mi inima lovită și dă-mi vindecare. Ia-mi îndoiala și zidește în mine credință. Ia-mi inima de piatră și dă-mi o inimă de carne. O inimă care să Te simtă, o inimă care să Te dorească, o inimă care să respire prezența Ta. Te rog, ia-mă mie pe mine ca să Te am în mine pe Tine!

miercuri, 15 iunie 2011

Eu sunt Cel ce sunt

A fost nevoie să treacă câțiva anișori din viața mea (încă nu-s douăzeci la număr), să mă ciocnesc (la propriu și la figurat) de tot felul de filozofii, să ajung la tot felul de concluzii și în mai puțin de 24h să revin asupra lor, schimbându-le radical. A fost nevoie să emit zeci de teorii, să despic firul în paișpe folosind o sabie cu două tăișuri (ceea ce înseamnă că de multe ori m-am tăiat, aproape mutilându-mă),  să mă lovesc cu capul de pragul de sus, să mă arunc cu capul înainte și să plonjez pe aripile vântului, aflată sub influența necruțătoare a gravitației, pentru ca mai apoi să pic în picioare ca o pisică (așa cum zice mama, când se uită la mine și se minunează de ce fată are).

Cam de toate astea a fost nevoie ca să ajung ziua cea de astăzi când să pot spune cu ochii verzi și deschiși, cu mâna dreaptă pe inimă, că în toată viața asta nu există nimic relativ și că dragostea, credința, adevărul, prietenia, etica și morala sunt valori și coordonate absolute. Și-atunci, mă vei întreba, cum rămâne cu celebra teorie a relativității?!... Pentru că pentru fiecare individ înțelegerea acestor noțiuni este determinată de o multitudine de factori precum mediul de proveniență, educația, experiența de viață, etc. Și aproape că ai dreptate, pentru că fiecare din aceste valori, raportată la fiecare individ în parte, va obține un scor diferit. Și tocmai aici apare eroarea pe care mulți o fac în încercarea lor de a înțelege cum stă treaba. Dacă vei lua aceste noțiuni și le vei raporta la un sistem relativ de coordonate, vei obține valori relative. În consecință, este nevoie de o raportare, de o relaționare corectă la un sistem de axe stabil și imuabil: „Eu sunt Cel ce sunt”.

Cel ce a fost, este și va fi. Cel care există și domnește suveran din veșnicie în veșnicie. Cel fără început și fără de sfârșit. Cel care cuprinde în persoana Lui întreg universul, dar fără a fi limitat în spațiu sau timp.  Cel care este dragoste și dreptate în același timp. Cel care este atotputernic și omniprezent. Cel care este sfânt și de trei ori sfânt.

Pentru că El este dragoste și ni S-a făcut cunoscut și nouă. Pentru că El e Adevărul și prin El am fost eliberați. Pentru că ne-a făcut darul credinței și Și-a revărsat harul din plin în noi. Pentru că El vrea să fie mai mult decât Domnul nostru, vrea să ne fie prieten. Pentru că ne-a ales și din străini ne-a făcut copiii Lui.

Pentru că în El viața de pe acest pământ capătă sens!...

duminică, 5 iunie 2011

Medicamente, surogate, droguri și leacuri ineficiente

Și-ai crede poate că există medicament și pentru asta...
Dar dacă durerea se poate ameliora cu un analgezic
iar distanța parcă dispare în fața amintirii privirii tale catifelate...
Să nu crezi că există vreun surogat pentru cel absent.

Și-ai crede poate că există medicament și pentru asta...
Dar dacă cicatricea se estompează în timp
iar ploaia spală praful ridicat de pasul tău pe-o stradă pustie...
Să nu crezi că există vreun drog care să redea visul spulberat.

Și-ai crede poate că există medicament și pentru asta...
Dar dacă tratarea hemoragiei interne se face prin operație
iar vinul se obține prin strivirea în teasc a boabelor de strugure...
Să nu crezi că există vreun leac pentru dragoste.

marți, 31 mai 2011

Rămâneți în Mine și Eu voi rămâne în voi!

Care sunt condițiile rămânerii în El?

- împlinirea poruncilor și a Cuvântului Său în viețile noastre, avându-L ca model suprem pe Domnul Isus Hristos care a fost ascultător Tatălui în toate lucrurile.
Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne în dragostea Mea, aşa cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui. (Ioan 15:10)
- este foarte important să observăm pe parcursul întregului pasaj repetarea conjuncției adversative „dacă”. Dumnezeu ne atrage atenția cu privire la condițiile și beneficiile rămânerii în El și ne avertizează cu privire la pedeapsa ce îl așteaptă pe omul care ignoră poruncile Lui și nu aduce rod.

Care sunt dovezile rămânerii în El?

- o relație de dependență a mlădiței față de viță. Domnul Isus accentuează importanța rămânerii în El, spunând:
... căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic. (Ioan 15:5c)
Această afirmație schimbă cu totul perspectiva creștinului cu privire la procesul de aducere a roadelor: deși mlădița este cea care rodește, acest lucru nu este posibil dacă ea nu rămâne în viță. Dependența creștinului față de Dumnezeu nu este ceva opțional, ci reprezintă condiția de bază pentru a aduce roade.

- omul care este conștient de acest lucru Îl caută pe Dumnezeu cu aviditate în Cuvântul Său, tânjește după părtășie în rugăciune și urmărește dezvoltarea unei relații profunde și autentice.

 Care sunt beneficiile rămânerii în El?

- primim hrană direct de la Cel ce este izvorul de apă vie, asemeni mlădiței care este alimentată cu sevă de la viță. Prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este hrana creștinului, suntem curățați de vechea natură și modelați în asemănare cu Hristos, pentru ca orice mlădiță care aduce rod să aducă și mai mult rod.
Acum, voi sunteţi curaţi, din pricina cuvântului pe care vi l-am spus. (Ioan 15:3)
- rămânem în dragostea Dumnezeului oricărui har, oricărei binecuvântări, fiind încredințați că nimeni și nimic nu ne va putea despărți de El.
Eu sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici demonii, nici lucrurile prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncimea, nici orice altceva din toată creaţia nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Cristos Isus, Domnul nostru! (Romani 8:38-39)
- atunci când omul împlinește în viața lui poruncile lui Dumnezeu se bucură de părtășia cu Mântuitorul, viața acestuia fiind ascunsă cu Hristos în Dumnezeu (Coloseni 3:3). Avându-l pe Isus în noi ne bucurăm de prezența și de puterea Sa în noi.
Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi! (Ioan 15:4b)
- ne bucurăm de siguranța rugăciunii ascultate
Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, atunci cereţi orice doriţi şi vi se va da. (Ioan 15:7)
-  lepădăm statutul de „sclavi” și primim calitatea de „prieteni”, cunoscători și părtași ai planului lui Dumnezeu.
Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc sclavi, pentru că sclavul nu ştie ce face stăpânul lui, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ceea ce am auzit de la Tatăl Meu. (Ioan 15:14-15)
 - suntem beneficiari ai iertării și apropierii de Dumnezeu primite prin jertfa Domnului Isus, acestă binecuvântarea fiind revărsată asupra noastră cu condiția ca noi să ne iubim unii pe alții precum ne-a iubit Isus.
Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu! Nimeni nu are o dragoste mai mare decât aceasta, şi anume să-şi dea viaţa pentru prietenii lui. (Ioan 15:12-13)
-  suntem aleșii lui Dumnezeu, predestinați să aducem roade și să umblăm în faptele bune pe care le-a pregătit El să umblăm în ele.
Căci noi suntem lucrarea Lui, creaţi în Cristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. (Efeseni 2:10)
- Dumnezeu ne pune la dispoziție orice resursă necesară pentru a împlini voia Lui în viețile noastre; însă toate acestea, cu condiția să păzim poruncile Lui.
Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am pus să mergeţi şi să aduceţi rod, iar rodul vostru să rămână, pentru ca orice-I veţi cere Tatălui în Numele Meu să vă dea. (Ioan 15:16)
- găsim în Dumnezeu împlinirea tuturor dorințelor noastre, astfel încât bucuria noastră să fie sfântă și deplină în El.
V-am spus aceste lucruri pentru ca bucuria Mea să fie în voi, iar bucuria voastră să fie deplină. (Ioan 15:11)
God is most glorified in us, when we are most satified in Him! 
(John Piper)

Care este scopul final al rămânerii în El?

- prezența lui Isus în viața omului manifestată printr-o relație de dependență totală, duce la dezvoltarea mlădiței, creșterea și desăvârșirea acesteia cu scopul final de a aduce roade, care se concretizează în conturarea chipului lui Isus în fiecare dintre noi.
Tatăl Meu este proslăvit prin aceasta: prin faptul că voi aduceţi mult rod şi deveniţi ucenicii Mei. (Ioan 15:8)
- scopul final al rămânerii în El este proslăvirea lui Dumnezeu în viața omului care găsește în Isus apa vieții, care aduce roade prin El și pentru slava și gloria Lui.
Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin. (Romani 11:36)
Care sunt consecințele nerămânerii în El și ignorării poruncilor lui Dumnezeu?

- suntem tăiați/deconectați de la Sursa hranei, binecuvântărilor și bucuriei depline, lucru care duce la uscare spirituală și incapacitate de a aduce rod. Aducerea de roade nu este un lucru opțional, deoarece, conform versetului 16, am fost puși să aducem rod, absența acestuia atrăgând judecata lui Dumnezeu și aplicarea pedepsei divine.
El taie din Mine orice mlădiţă care nu aduce rod  (Ioan 15:2a) 
- creștinul este strâns dependent de Dumnezeu pe parcursul întregului proces de rodire, fiind incapabil de a-L glorifica și proslăvi pe El în absența roadelor. Astfel, omul care alege să nu rămână în El își proclamă falsa independență de dragostea, bunătatea, îndurarea, mila, harul, puterea și îndurarea lui Dumnezeu. Acest gest al omului poate fi considerat ca un act de rebeliune împotriva lui Dumnezeu care este suveran în întreg universul și prin acest gest, omul atrage asupra sa judecata dreaptă a lui Dumnezeu.
Aşa cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi, dacă nu rămâneţi în Mine. (Ioan 15:4b)

 - de asemenea, mânia lui Dumnezeu se revarsă asupra oricărui om care nu rămâne în El. Pedeapsa neascultării de poruncile Sale este „aruncarea afară”, separarea de prezența și părtășia cu Dumnezeu.
Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară, ca o mlădiţă, şi se usucă; acestea sunt adunate, aruncate în foc şi arse. (Ioan 15:6) .... pentru că despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic. (Ioan 15:5b)

miercuri, 18 mai 2011

Înșelare

Te înșeli. Nu sunt puternică. Am doar un boț de vise și speranțe care mă împing spre viitor. Deși nu acolo vreau să ajung. Azi aș prefera să mă întorc în trecut, când totul avea sens, când raza de soare îți spunea ceva, când cerul tău înnorat putea fi luminat. 
Nu sunt puternică. Pentru că n-am făcut nici un pas înainte. Și nici înapoi. Am rămas blocată în acea clipă de tăcere, incapabilă de a mai spune ceva. De-atunci, cuvintele nu-mi mai sunt de folos pentru că mereu mi-au cântat victoria și biruința. Iar acum... mi-ar fi imposibil să le pun să-mi jelească căderea. Așa că voi tăcea. Dar nu pentru mult timp. Căci va veni clipa când voi renaște.

marți, 3 mai 2011

Laleaua roșie

M-ai învățat să iubesc iarna și fulgii ușori de nea... În mijlocul gerului năprasnic m-ai ținut de mână și m-ai învățat să calc pe urmele pașilor din zăpadă dansând și cântând de bucurie. M-ai așezat sub cerul înstelat și mi-ai șoptit că asemeni lor, suntem și noi, luminoși și biruitori asupra nopții. M-ai învățat să iubesc sărutarea de gheață pe obrajii roșii de frig și să-mi plec genunchii în zăpada proaspătă. Dar nu mi-ai spus că după iarnă va veni și primăvara și că va trebui să o iubesc și pe ea... 

Nu mi-ai spus că va trebui să prețuiesc și verdele crud ascuns între genele lungi și nici crengile noduroase ale copacilor acoperite de frunze mii. Mi-ai spus în schimb că razele de zăpadă vor topi fulgii imaculați și pământul gol va suferi sub haina murdară de noroi. Nu mi-ai spus că primăvara aduce cu ea și ploaia care va înmulți pentru o clipă noroiul pentru ca mai apoi natura să renască într-o mare de verde... Mi-am smuls mâna dintr-a ta căci mi-am spus că dansul printre stropii reci de ploaie trebuie să-l învăț singură... și-am căzut într-o baltă de la marginea drumului. Credeam că mă vei lăsa să zac acolo, că mă vei uita și-am început să-mi plâng rătăcirea. Dar mi-ai întins mâna să mă ridic. Ai îndepărtat norii și-ai lăsat raza de soare să îmi mângâie fața. De pe-o câmpie ai cules o lalea roșie și mi-ai dăruit-o firesc, șoptindu-mi povestea hainelor albe spălate în roșul suferinței.

Nu, nu mi-ai spus să iubesc primăvara... Dar am înțeles că și ea e un dar de la Tine. Și atunci... am învățat s-o prețuiesc!

vineri, 29 aprilie 2011

Acum înțeleg

Acum înțeleg.

Am uitat cum e să fi prins într-un lift blocat între două etaje. Am uitat cum e să nu ai putere suficientă să deschizi ușile. Am uitat cum e să nu îndrăznești să faci o mișcare, imobilizat de frica de a nu cade în gol; pentru că amândoi știm acum că oricare ar fi pasul pe care l-am face, ar putea fi fatal. Ne-ar putea trage la fund. Așa că stăm pe marginea prăpastiei, strângând în noi tot golul ce ne stă la picioare, deși tânjim să gustăm din libertatea vulturului care se înalță spre creste. Nu știm care e pasul următor. Dar știm că ceva trebui să se întâmple.

Stăm și așteptăm: un curcubeu, o ploaie, o palidă rază de soare... orice ne-ar da o idee despre ce vom găsi la sfârșitul drumului. Pentru că nu mai suntem copii și nu mai credem că putem muta munții. Pentru că ne închidem sufletul iar mușchii inimii se atrofiază până când nu mai au îndeajunsă putere pentru a mai bate. Din vizionari și luptători devenim simpli visători și spectatori. Suntem atât de secătuiți încât am prefera să fim uciși în arenele de gladiatori și apoi dați hrană la animale. Pentru că tot ce ne dorim este ca lupta de pe acest pământ să se termine odată... 

Să se audă un prelung sunet de goarnă iar sufletul să cânte biruința asupra morții. Și să fim aduși la viață. Viață din belșug. Să ne tresalte inima în noi. Să avem un început nou. Să fim săturați. Să cunoaștem absolutul și să îmbrățișăm infinitul. Să fim cu El. Să fim în El. Să fim una. 

joi, 28 aprilie 2011

Trecut prezent

După fix 4 luni de zile, m-am trezit făcând același lucru: mâncând bomboane de ciocolată cu jeleu de fructe, bând ceai negru îndulcit cu două lingurițe de zahăr și dorindu-mi să străbat acele câteva sute de kilometri. Exact ca și în acea zi, gândul mă poartă până la tine. Nimic neobișnuit, totuși. E o zi normală din viața mea.


Întreg ritualul a devenit parte din mine iar amintirile se învârtesc constant în jurul meu și mă prind în jocul lor de-a v-ați ascunsa. Oriunde aș fugi, oriunde m-aș duce, orice aș face, amintirile mă cuprind asemenea unor brațe puternice și tandre. Și mi-e atât de dulce acest dans, încât mă las mereu purtată de valurile care mă duc tot mai departe de clipa prezentă până în ceasul trecut...

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Păzește-ți inima mai mult decât orice

Și până la urmă, oricât ai vrea să o faci pe-a bravul, ajungi într-o fundătură de drum: privești în jur, privești în urmă și apoi privești la tine. Îți dai seama atunci că inima ta este asemeni unui pahar de cristal: pe cât de scump, pe-atât de pretențios, un pahar care nu poate fi umplut și golit la nesfârșit. Un pahar care  la un moment dat se sparge, cedează fără alt avertisment decât ultimul strop ce l-a umplut. 

Problema este că inima nu poate fi schimbată, nu poate fi înlocuită precum paharele și că odată rănită nu mai poate fi dreasă: nici cu leacuri băbești, nici cu petice și nici cu amintiri sub formă de alifie sau infuzie de regrete. Riscăm la fiecare nouă iubire și parcă vrem să uităm că va veni momentul când și inima noastră va plesni. Ne jucăm cupa de cristal a sufletului la ruletă, gata să câștigăm oricând dar să pierdem nicicând. Dar vine o vreme pentru toate.

Vine o vreme când îți iei sufletul făcut bucăți, când îți iei în mâini visul spulberat și le privești pe toate cu lacrimi în ochi, conștient pentru prima dată că nu mai este nimic de făcut. Și parcă ai vrea să mai păstrezi iluzia că încă ești puternic, că încă nu e totul pierdut. Dar în sinea ta îți recunoști slăbiciunea și simți mai bine ca niciodată ascuțișul de sticlă al inimii frânte. Atunci, îți amintești ca prin vis:

PĂZEȘTE-ȚI INIMA MAI MULT DECÂT ORICE!

.... dar e prea târziu.

vineri, 22 aprilie 2011

Cutia (1)

Ești aici.
Îți simt pasul pe fiecare trotuar, pe fiecare stradă...
Ca niște bătăi apăsate de inimă,
clare și bine definite.

Ți-am simțit parfumul
în floarea pură de magnolie
și în raza lunii ce mi-a mângâiat fruntea
urma sărutării de demult.

Ești aici.
Prezent în fiecare intersecție semaforizată,
la fiecare răscruce de gânduri
și atingere de nori.

Te-aș lua și te-aș închide într-o cutie
pe care să o deschid când vreau.
O cutie cu capac și lăcată
pe care să o țin închisă.

Și-odată cu tine să-nchid și toate amintirile
pe care le respir cu plămânii amândoi,
șă-nchid și umbrele și întunericul,
să amanetez apoi cutia și să uit tot.

vineri, 15 aprilie 2011

Te iubește!...

Sunt zile în care urăsc natura umană. Plină de mucegai și mirosind a putrefacție. Și în dreptatea Lui, Dumnezeu ne-a lăsat să o cărăm după noi, să ne fie povară și să ne lovim de ea ori de câte ori ne uităm în oglindă sau când privim în ochii cuiva.

Am obosit să văd omul chinuindu-se să fie dumnezeu propriei vieți. Naivul! De obicei, naivitatea îmi amintește de zilele inocente ale copilăriei și-mi stârnește un zâmbet puțin amar, regretul vremurilor demult apuse. Dar, în contextul ăsta, starea de greață ar fi o descriere mult mai bună a ceea ce simt.

Și e atât de naiv încât crede că îi poate minți pe toți din jurul lui, că poate ascunde mii de secrete și că le va lua cu el în mormânt. Se crede actorul perfect care simulează dragostea de viață în locul dezgustului, simulează dragostea de aproape când de fapt îl urăște la fel de mult cât se urăște pe sine. Când se uită în oglinda sufletului, își pune repede o mască formată din iluzia îndreptățirii prin fapte și crede că ceea ce vede este realitatea. Dacă de sub mască iese la iveală bandajul ce trebuia să-i țină unită adevărata față acoperită de lepră, găsește repede o scuză și continuă să își admire masca strălucitoare. Sinceritatea, transparența, încrederea în celălalt, credința, dragostea... toate și-au sfârșit existența în natura umană! Din grădina Edenului, omul și-a pierdut capacitatea de a avea relații adevărate, profunde și trainice. De-atunci și până astăzi, omul cară după sine blestemul singurătății deși se află în mijlocul mulțimii.
 
Ceea ce mă intrigă acum, mai mult ca niciodată, e impresia că lui i se cuvinte meritul de a face un pas înainte. Ba chiar e mândru că a făcut un pas înainte în loc să facă 180 de grade și să repare ce a stricat. Și poate toți ne întrebăm de ce dacă tot caută îndreptățirea prin fapte, nu se va întoarce să încerce să repare. Răspunsul este evident. Pentru că nu poate! Nimeni nu a putut da timpul înapoi astfel încât lucrurile să revină la starea lor inițială, nimeni nu s-a chinuit să toarne untdelemn pe rana pe care tocmai a făcut-o a făcut-o celuilalt. De ce?!... Pentru că și-ar fi dat brusc seama că este imposibil să iei înapoi piatra pe care a aruncat-o. Pentru că regretele ce-ar veni peste el l-ar face să-și dorească ca pământul de sub picioarele lui să se deschidă și să-l înghită. Dar... nici asta nu poate face. Omul nu este Dumnezeu! Naivul, crede că e puternic că încă mai stă în picioare, dar uită complet de cârjele îndreptățirii prin fapte pe care se sprijină și ghipsul respectului de sine care-i ține la un loc oasele de ceară ale moralității și eticii.

Întreaga natură umană nu e nimic mai mult decât o cangrenă, o masă aflată în putrefacție... Dar asta nu-l împiedică să nu-și ridice sinele pe un soclu, să-l pună în centrul preocupărilor lui, ba chiar mai mult, să-și satisfacă toate poftele, ghidat de hedonismul ce i-a alterat și ultima celulă.

Chiar și capacitatea lui de a spera a fost pervertită odată cu căderea în  păcat. Omul știe că nu are dreptul la încă o zi de îndurare, de aceea nici nu mai nădăjduiește că o va primi. A încetat să mai respire rugându-se. În naivitatea lui, omul crede că o va câștiga prin fapte. E atât de orb încât nici nu vede că de fapt, ține în mână o cârpă mânjită.

Cu-adevărat, omule, nimic bun nu locuiește în tine! Și când te gândești, căci chiar și-așa, Dumnezeu te iubește! În ciuda a tot ce ești, în ciuda a tot ce nu ești, în ciuda a tot ce-ai stricat, în ciuda a tot ceea ce ai pângărit... TE IUBEȘTE!...

God loves us the way we are, but too much to leave us that way.
~ Leighton Ford
 va urma...

miercuri, 13 aprilie 2011

Gânduri bolnave

4 am și încă n-am pus capul pe pernă. Pastilele nu și-au făcut efectul. Voi continua să mă chinui cu durerea asta până oboseala mă va birui. Nu mai e mult; 30 min maxim.
7 am. și-am dormit. 3 ore. Durerea încă mai este. Nu a plecat nicăieri. Voi mai face 3 ture de bucătărie după care mă bag în pat. Trebuie să dorm.
10 am. Ce vrea mama de la mine?!... Nu, nu mi-e mai bine. Doare. Grozav, antibiotice și analgezice. Nu mai pot să dorm. Dar pare suportabil.
1.30 pm. Ah, încă mai doare. De fapt... doare chiar mai tare. Nu, du-te acum. Lasă-mă singură! Din nou, ture de bucătărie. I hate it!
5 pm I'm exhausted! "Please wait while your body is shuting down."

duminică, 10 aprilie 2011

Meditație

Și te mai întreb acum: când a fost ultima dată când te-ai simțit pe deplin fericit? Să simți că ai prins aripi, că ți-e sufletul cald, deși afară încă e rece, și nimic altceva în afară de asta nu mai contează?... Hmmm... Probabil că a trecut ceva timp de când soarele nu a mai apărut pe strada ta. Și cu siguranță că dacă acum ar bate la geamul tău, nici nu l-ai observa. Ai fi prea concentrat asupra altor lucruri, poate importante, dar care nu-ți vor atinge sufletul și nici nu te vor face să surâzi pe ascuns. 

Știu... Îmi vei spune că vorbesc prostii și ca visez cai verzi pe pereți. Cum adică să te facă să surâzi pe ascuns?!... Și poate că ai dreptate. Recunosc. Cred că... visez. Dar fără să-mi fac iluzii. Visez clipa când vom avea din nou sufletul ușor, liber de-atâta chin, frică și apăsare. Visez la fericirea de a vedea dragostea din ochii celuilalt și fericirea de a o primi în noi cu brațele, ochii și cu valvele inimii deschise.  Avem nevoie de acel strop de iubire care să ne aducă la viață, să ne umple sufletul într-atât încât să dea pe-afară de fericire, să ne facă să sărim până la soare și de-acolo să-i aducem celuilalt o rază de soare în dar. (Chiar, când ai dăruit ultima dată un zâmbet sau o îmbrățișare celui de lângă tine?...)

Știu... Am atins un punct sensibil pentru că a trecut mult timp de când ți-era sufletul gata să dăruiască iubind. Iar acum, cuvintele ce-ți spun nu-ți par decât simple fantasme, un vis frumos sau chiar o iluzie. Și poate, nu este nimic mai frumos decât ca visul inocent al fericirii să devină realitate... Deci, ce zici? Îndrăznești să iubești? :)

marți, 5 aprilie 2011

Azi, scotocesc în mine după o amintire anume

Mi-am împrăștiat prin suflet amintiri mii adunate la fiecare pas de pe cărările înguste de munte și de pe drumurile largi, dar pline de praf, ale lumii. Am adunat mici bijuterii și scumpe pietre de aducere aminte.

Azi, scotocesc în mine după o amintire anume. Mi-a fost dintotdeauna dragă și aveam în plan să o păstrez toată viața; să o port în mine și să-i dau viața în fiecare zi ce mi-a rămas de prețuit. Am ascuns-o atât de bine încât nimeni să nu mi-o poată fura iar la porțile cetății am pus Iubirea de strajă să o păzească ca pe cea mai scumpă nestemată. Ea avea să fie bucuria și comoara mea.  

Asemeni mirului de nard, mi-a parfumat fiecare zi, mi-a îmbrăcat iarna în fericirea caldă a primăverii, în zumzet de albine și zbor de fluturi. Împrăștiată în fiecare fibră a ființei mele a devenit în scurt timp parte din mine. Mi-a fost zbor spre piscurile cele mai înalte, untdelemn picurat peste rănile deschise, lumină în noapte și-adăpost pe timp de furtună. Polen adunat din floarea pură a dragostei, mi-a fost hrană pentru suflet și medicament miraculos al credinței: culme scăldată în razele soarelui, pajiște plină de flori și izvor de munte.

Mi-e scumpă, prețioasă și sfântă. Mi-e zâmbet curat de copil, tămâie aprinsă pe altarul dragostei adevărate. Mi-e speranță, putere, curaj, credință și biruință. Mi-e tot și asta fără cel mai mic efort. Fără ea sunt haos, dezechilibru, mucegai și cenușă stinsă. Trebuie să o caut și să o găsesc, chiar dacă ar fi să-mi răscolesc fiecare colțișor al sufletului.... Atunci, voi fi fericită din nou.

joi, 31 martie 2011

Retorică

Mai știi de ce te zbați sau pentru ce mai lupți? Mai știi care a fost primul pas pe cale și care ți-e destinația? Mai știi ceea ce vrei și care e prețul ce trebuie să-l plătești? Mai știi să disperi și-apoi să renaști din propria-ți cenușă? Mai știi să țipi de durere și plângând, să urci în continuare dealul ce-ți stă înainte?

Suntem oameni. Simțim plăcerea și durerea deopotrivă. Bem cupa cu vin dar și cea cu otravă. Pe drum ne ies în cale flori parfumate dar de multe ori ne împiedicăm în mărăcini. Ne stau în cale stânci de granit, dar cine a spus că trebuie ocolite?!... Am uitat ce înseamnă să luptăm  și scrâșnind din dinți să răbdăm.

Am uitat să ne dorim ceva. Am uitat să ne fixăm scopuri și să ne stabilim obiective. Am uitat să sacrificăm lucrurile de acum pentru cele viitoare. Am uitat să urcăm muntele și ne mulțumim cu drumul lin ce duce în abis, pentru ca atunci când vom atinge adâncimea prăpastiei să ne dorim din nou piscul. Dar nu ni-l dorim în-deajuns și la primul strop de sudoare vărsat, renunțam.

Am uitat că ne-am născut pentru a birui. De frica luptei, am preferat să ne uităm menirea. Am preferat să închidem ceea ce suntem într-un cufăr, unde speranța noastră se îngălbenește și este mâncată de molii. Astfel, visul nostru rămâne doar o cârpă plină de praf pe care o nu vrem să o vedem pentru că ni se face greață de ceea ce suntem. Suntem proprii noștri sabotori de vise. Dar... nu-i nimic; luăm puțin helas. Ne găsim mereu scuze și nu ezităm să le folosim. Deși în miez de noapte, când suntem numai noi cu eul nostru, recunoaștem cu durere că... am eșuat. Dacă suntem sinceri cu noi înșine, vom recunoaște că am preferat calea cea mai ușoară. Am preferat să privim lupta fără să ridicăm sabia împotriva propriului dușman, zicându-ne că oricum vom pierde.

Și-acum, când chiar ai pierdut bătălia, ce faci?!...


Îndemn la luptă
de Radu Gyr

Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care să lupte nu mai vor.

Cat inima în piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.

marți, 29 martie 2011

Psalm 34

Un psalm alcătuit de David când a făcut pe nebunul în faţa lui Abimelec şi a plecat izgonit de el. Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea. Să mi se laude sufletul în Domnul! Să asculte cei nenorociţi şi să se bucure. Înălţaţi pe Domnul împreună cu mine. Să lăudăm cu toţii Numele Lui! Eu am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns: m-a izbăvit din toate temerile mele. Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se umple faţa de ruşine. Când strigă un nenorocit, Domnul aude şi-l scapă din toate necazurile lui. Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie. Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El! Temeţi-vă de Domnul, voi, sfinţii Lui, căci de nimic nu duc lipsă cei ce se tem de El! Puii de leu duc lipsă şi li-e foame, dar cei ce caută pe Domnul nu duc lipsă de niciun bine. Veniţi, fiilor, şi ascultaţi-mă, căci vă voi învăţa frica Domnului. Cine este omul care doreşte viaţa şi vrea să aibă parte de zile fericite? Fereşte-ţi limba de rău, şi buzele de cuvinte înşelătoare! Depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea şi aleargă după ea! Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană, şi urechile Lui iau aminte la strigătele lor. Domnul Îşi întoarce faţa împotriva celor răi, ca să le şteargă pomenirea de pe pământ. Când strigă cei fără prihană, Domnul aude şi-i scapă din toate necazurile lor. Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit. De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană, dar Domnul îl scapă întotdeauna din ea. Toate oasele i le păzeşte, ca niciunul din ele să nu i se sfărâme. Pe cel rău îl omoară nenorocirea, dar vrăjmaşii celui fără prihană sunt pedepsiţi. Domnul scapă sufletul robilor Săi, şi niciunul din cei ce se încred în El, nu este osândit.” (Psalmi 34:1-22)
Amin!



vineri, 25 martie 2011

Uităm

Se pare că ne-am oprit undeva pe-un drum...
Ne-am oprit poate să ne-odihnim sau să cugetăm...
Ne-am oprit să ne hrănim sau să visăm...
Ne-am oprit să privim în urmă sau să așteptăm...
Ne-am oprit. Și ne era bine.
Atât de bine încât drumul și-a uitat menirea
Iar raza de soare parcă și-a pierdut strălucirea.
Nu drumul e greșeala, nici elanul cu care ai făcut primul pas...
Nu am greșit gând am pornit
Greșeala a fost când ne-am oprit.
Ne-am oprit din citit și visat...
Ne-am oprit din dansat și sperat...
Ne-am oprit din șoptit și rostit...
Ne-am oprit din zburat și pășit....

Și uităm că drumul începe mereu cu primul pas.

vineri, 18 martie 2011

Nu-mi cere

Cere-mi să străbat munți și să călătoresc sute de kilometri. Cere-mi să proiectez castele și-apoi să le ridic într-o noapte. Cere-mi să alerg până la marginea pământului sau să mă scufund până în Groapa Marianelor. Cere-mi să mă transform într-o prințesă la miezul nopții și să dănțuiesc cu tine până spre dimineață. Cere-mi să analizez totul la rece sau să fac o operație pe cord deschis. Cere-mi să creez sau cere-mi să distrug. Cere-mi orice... Dar azi, nu-mi cere să sper.

Întunericul

Mi-e aripa prinsă în insectarul meschin al paianjenului ce-și țese plasa minciunii și îndoielii în colțul cel mai adânc al sufletului. E locul unde ai adus pentru prima dată raza de soare deși totul în jur era noapte. Probabil, pentru vreme clipă ai trezit în mine dimineața.... Și tot tu ai adus și pâcla cea groasă ce-a ascuns lumina de ochii mei, până când am uitat că mai există. Și parcă nici acum nu cred, deși îmi șoptești printre clipiri de geană că aripa fluturelui încă mai zvâcnește. Îmi spui ca raza de soare încă există. Dar nu-i simt nici căldura și nu-i văd nici lumina. Iar dacă s-a stins în vâltoare îndoielii, aprinde măcar opaițul speranței și lasă-l să lumineze în întunericul din mine. Nu, nu ar putea înlocui raza de soare, dar ar fi dovada de netăgăduit că încă ești cu mine...

sâmbătă, 12 martie 2011

Scrisoare cu destinatar cunoscut (2)

Mă roade cel mai crunt dor pe care inima mea l-a aflat vreodată și mă întreb dacă îmi va fi dat să aflu mai mult de-atât, o dulce otravă care să se dovedească mai puternică decât amintirea ta. Mi-aș cufunda sufletul în mare, să înec în albastrul ei dorul violet ce-mi umple fiecare colțișor al ființei. 

În fiecare zi mi-e sufletul un ibric italienesc în care clocotește amintirea, precum apa fierbinte ce stoarce din cafeaua măcinată cea mai dulce aromă: parfumul dimineților petrecute împreună. Cuvintele de dragoste ce mi le-ai zis odată îmi sunt acum mai dulci decât mierea și mai prețioase ca diamantele pieritoare ale lumii, deși sunt momente când aș renunța bucuroasă la povara amintirii lor pentru a câștiga clipa prezentă. În fiecare zi străbat drumul anevoios dintre trecut și viitor, uitând parcă să mă opresc în prezent, să respir, să ating, să sorb, să văd, să trăiesc și să iubesc. 

Mi-e dor să-mi fi tu prezent acum, fără să-mi mai rătăcești printre amintiri și visuri. Te vreau alături de mine în fiece secundă, oră târzie sau minută, împărțind banalul și extraordinarul în două părți inegale dar punând în toate câte o măsură perfectă de iubire. Haide acum!... Nu mai aștepta încă un sângeriu apus de soare, încă o luptă pierdută sau  încă o aripă ruptă. 

Te-aștept!

marți, 22 februarie 2011

Opriți-vă!...

Opriți-vă! Și să știți că Eu sunt Dumnezeu!
Psalm 46:10
Încetul cu încetul viața noastră a devenit parte a unui bâlci comun: unii se urcă grăbiți și fără să se gândească prea mult, în caruselul înavuțirii, alții joacă totul pe o carte la loteria vieții; clovnii te asaltează din toate părțile numai ca să-ți capteze atenția, în timp ce circul se transformă în arene romane unde leii dau târcoale și caută pe cine să înghită. În întreg tumultul și vacarmul asurzitor, se aude lin și parcă abia șoptit flașneta bătrânului, redând în surdină aceeași veche melodie...

OPRIȚI-VĂ!
E o nebunie! Cum să te oprești?!... Din toate părțile te simți presat să mergi mai departe, să prinzi ultima cursă a caruselului pe ziua de azi, fenomenala promoție de la standul cu dulciuri și jucării sau să câștigi premiul cel mare de la tombolă. Dacă nu ai unul din scopurile astea și vrei să te oprești, ești strivit și călcat în picioare. Și totuși, Dumnezeu îți spune să lași totul deoparte și să te oprești. Oprește-te din alergarea nebună în care ai fost atras și din goana spre ultima reprezentație a circului. Dumnezeu vrea să te oprești și să îți amintești că...

EU sunt DUMNEZEU
Oprește-te și amintește-ți  semnificația cuvântului „Dumnezeu”. Nu-i așa că îți vine în minte El, Creatorul, care a creat pământ, oameni și animale din nimic?! Nu-i așa că-ți amintești de atotputernicia Lui manifestată prin cele zece plăgi și despărțirea Mării Roșii? Amintește-ți de Cel care a dat mană Israelului în pustie și apă din stâncă, de Cel care a dat izbândă în bătălia împotriva amaleciților. Amintește-ți de Cel care a închis gura leilor, de Dumnezeu care l-a îmbrăcat pe Solomon în înțelepciune și de Cel care l-a dus pe Ilie într-un car de foc.

Amintește-ți de atotputernicia Lui, de suveranitatea Lui, de bunătatea și îndurarea Lui, dar nu uita și dreapta Lui judecată! Oprește-te, privește spre El și dă-ți seama cât de mic ești. Amintește-ți să umbli în dependență de El, de bunătatea, dragostea și îndurarea Sa!... Amintește-ți că nu ești mai mult de o bucată nenorocită de lut în mâna Olarului suprem, pe care El o modelează după bunul plac al voii Sale, pentru a-și împlini planul.

Iar în mijlocul încercării, amintește-ți că El este în control și agață-te de promisiunea Lui pentru tine: „Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la tine: gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să-ți dau un viitor și-o nădejde!”. Chiar și în mijlocul furtunii, Dumnezeu este în control. „Iată că nu doarme, nici nu dormitează Cel ce păzește pe Israel!”. Vino la Dumnezeu, Cel care poate opri furtuna și fă din Numele Lui întăritura ta! Lasă-L să-ți vorbească, lasă-L să-ți descopere din măreția și din puterea Lui, lasă-L să te înconjoare cu pace... Lasă-L să-ți arate cât de mult te iubește! Lasă-L să te ducă prin mijlocul încercării în carul Său de biruință și lasă-L să-ți arate cât de minunat este El!...

sâmbătă, 12 februarie 2011

Nu vă îngrijorați de nimic!...

Nu vă îngrijorați de nimic, ci, în orice lucru, prin rugăciune și cerere cu mulțumire, faceți cunoscute cererile voastre înaintea lui Dumnezeu. Iar pacea lui Dumnezeu, care depășește orice înțelegere, vă va păzi inimile și gândurile în Cristos Isus.
 Filipeni 4:6-7
 Mărturisesc... zilele astea m-am îngrijorat. M-am îngrijorat chiar mai mult decât o făceam în mod obișnuit. Aș vrea să pot spune că a ajutat faptul că m-am îngrijorat; dar a fost chiar pe dos. Barometrul interior arata o presiune cu mult mai mare decât era recomandat... Șansele să  răbufnesc în momentul cel mai nepotrivit erau maxime. Simțeam cum totul fierbe în mine, că parcă era ceva ce ma strângea de gât și nu mă lăsa să respir.

Mi-am adus aminte de ceea ce spune Pavel: „nu vă îngrijorați de nimic”.
Cum să nu mă îngrijorez când totul pare pe dos?!... Cum să stau liniștită când parcă ceea ce era odată un loc tare, o stâncă, acum s-a transformat într-un teren minat și mlăștinos?... Cum să merg înainte când nu știu ce mă va aștepta la capătul drumului?..

Toate întrebările care m-au năpădit păreau să rămână fără răspuns. Dar am continuat să citesc: „ci, în orice lucru, prin rugăciuni și cerere cu mulțumire, faceți cunoscute cererile voastre înaintea lui Dumnezeu”.

Dumnezeu era gata să îmi asculte suspinul și plânsul... Era acolo, gata să mă primească asa cum eram... Cu îndoieli și temeri. Era acolo, dorind o părtășie deplină cu mine... Nu voia doar o parte din povara mea, ci, voia ca fiecare îngrijorare să o pun în mâna Lui... Voia să renunț la tot ce am și să îmi ridic ochii spre El cu mulțumire. E atât de greu să mulțumești pentru nisipul din pustie, pentru obstacolul ce-ți stă înainte, pentru încercare... Și asta pentru că uităm că Dumnezeu este suveran în toate lucrurile și că în providența Lui, nu se întâmplă nimic fără cunoștința Lui. „Căci nici un păr nu-ți cade și nici o clipă nu-i, căci nu-i nici o încercare, decât prin voia Lui!”. Și pentru că am fost chemați după planul Său, știm că toate lucrurile lucrează spre binele nostru, deși mintea noastră limitată nu poate cuprinde și înțelege voia Lui.

În momentele de grea cumpănă, când puterea noastră de înțelegere a lucrurilor ce se întâmplă se dovedește ineficientă, Dumnezeu este suprem în înțelepciunea Sa și este gata să ne dea „pacea Lui care întrece orice înțelegere”. Avem un Dumnezeu nelimitat în dragostea, puterea, harul și înțelepciunea Sa care este gata să ne facă părtași lucrurilor pe care El le-a pregătit pentru noi. El este gata să ne păzească inimile și gândurile, în Hristos Isus. Dumnezeu vrea să se ocupe cu un interes adevărat și cu o dedicare totală de fiecare colțișor al ființei noastre: de gânduri și de sentimente. Vrea să-Și lase amprenta asupra fiecărui aspect al vieții noastre și vrea să găsim împlinire în relația cu El. Dar toate astea, cu o condiție! Și-anume să rămânem în El, pentru că despărțiți de El nu putem face nimic. Asemeni unei firave mlădițe suntem dependenți de seva ce se găsește în viță. Avem nevoie de hrana pentru sufletul nostru, iar El este gata să suplinească fiecare nevoie de-a noastră pentru ca noi să fim capabili să aducem rod.

Avem două variante: să continuăm să ne luptăm cu morile de vânt din viața noastră sau să aducem la picioarele Lui ființele noastre. Eu am ales să mă încred în El.

joi, 10 februarie 2011

Voi trebuie doar să tăceți!...

Exod 3:7-10
Domnul i-a mai zis:
– Am văzut asuprirea poporului Meu care este în Egipt şi i-am auzit strigătul scos din cauza asupritorilor lui. Cunosc suferinţele lui,
aşa că M-am coborât să-l eliberez din mâna egiptenilor şi să-l duc din ţara aceea într-o ţară în care curge lapte şi miere, în locul canaaniţilor, al hitiţilor, al amoriţilor, al periziţilor, al hiviţilor şi al iebusiţilor. Strigătul israeliţilor a ajuns până la Mine; am văzut cum îi asupresc egiptenii. Acum, vino, căci te voi trimite la Faraon să-Mi scoţi poporul din Egipt!
Israel - rob în mâna lui Faraon. Când totul părea fără speranța, Dumnezeu le promite prin Moise o țară unde curge lapte și miere. În mijlocul suferinței și-a apăsării robiei, promisiunea Lui întrece orice speranță și-orice vis de-al lor. Domnul i se arată lui Moise pe muntele Horeb și-i arată planul Său pentru poporul Israel, îl pregătește și îl învață ce trebuie să facă. Îl cheamă și îl trimite. De zece ori Cel Ce Este a împietrit inima lui Faraon și zece urgii s-au abătut asupra egiptenilor. Și asta, pentru a-Și înălța Numele mai presus de orice nume!
Exod 14:13, 14
Dar Moise i-a zis poporului:
– Nu vă temeţi, staţi fermi şi veţi vedea eliberarea pe care Domnul v-o va da azi, pentru că pe egiptenii pe care îi vedeţi azi nu-i veţi mai vedea.
Domnul se va lupta pentru voi; voi trebuie doar să tăceţi.
Israel - pe malul Mării Roșii. Din spate, veneau gonind egiptenii cu carele lor de luptă. În față, o mare de apă. În ei, disperare și neliniște. Dar între ei și egipteni era Îngerul Domnului. Noaptea, în tabăra israeliților era lumină iar în tabăra egiptenilor întuneric. Și toate astea, pentru ca Domnul să-și scoată slava!
Exod 14:15-18
Apoi Domnul i-a zis lui Moise: „De ce strigi către Mine? Spune poporului să meargă înainte. Tu să-ţi ridici toiagul şi să-ţi întinzi mâna spre mare, iar ea se va despărţi şi israeliţii vor trece prin mijlocul mării ca pe uscat. Apoi voi împietri inimile egiptenilor şi aceştia vor merge după ei; astfel Îmi voi aduce slavă de pe urma lui Faraon, a întregii lui oştiri, a carelor şi a călăreţilor lui. Egiptenii vor recunoaşte că Eu sunt Domnul, atunci când Îmi voi aduce slavă de pe urma lui Faraon, a carelor şi călăreţilor lui.” 
Tot ce li s-a cerut a fost să nu se teamă, să tacă și să meargă înainte. În schimb, le-a fost promisă salvare din mâna egiptenilor. Israelul a fost trecut prin mare și nu prin împrejurul ei; nici măcar peste mare, deși Domnul ar fi putut face și asta. A fost trecut prin mare, dar fără ca să se ude. Umblarea lor a fost exact ca pe uscat, apele făcându-se zid la stânga și la dreapta. Dar când a venit rândul egiptenilor să meargă pe urmele israeliților, apele s-au revărsat asupra egiptenilor iar marea a revenit la adâncimea ei deplină. Nici un egiptean nu a rămas în viață!

Știm că Domnul are pregătit pentru noi, la finalul drumului, lapte și miere, dar suntem gata să plătim prețul ascultării de El și să-L urmăm? Suntem gata să renunțăm la dorința noastră de a controla lucrurile, oamenii și situațiile și sa punem totul în mâna Lui știind ca toate lucrurile lucrează spre binele celor ce-L iubesc pe Domnul? Oare avem noi credință pentru a sta ferm în picioare deși totul pare pierdut? Suntem noi gata să mergem spre El fără să ne temem de ce vom întâlni pe drum, știind că voia Lui pentru noi este bună, plăcută și desăvârșită? Suntem gata să tăcem înaintea Lui, fără să ne tânguim și să așteptăm izbăvirea pe care Domnul o are pregătită pentru noi?... 

De atâtea ori în viață strigăm către Domnul și-am vrea să primim un răspuns instant la rugăciune, dar El ne lasă să așteptăm și urmărește șlefuirea caracterului nostru, maturizarea noastră ca și copiii ai Săi. De multe ori ne pierdem răbdarea și ne îndoim de ceea ce El ne-a promis. Asemeni lui Israel în pustie ne tânguim, ne plângem de milă și ne răzvrătim; ne întrebăm: „Oare nu era mai bine în Egipt?!”. Ni se împietrește inima în noi iar Domnul trebuie să ne zdrobească. Ne lasă pentru un timp să rătăcim prin pustie, ca rezultat al murmurului nostru de nemulțumire. Dar El ne vrea pentru El și nu ne părăsește. Ne vine în ajutor la momentul potrivit, gata să-și arate slava prin viețile noastre și să ne treacă biruitori prin încercare. 

Tot ce ni se cere este ca prin credință să mergem înainte în direcția pe care El ne-a indicat-o! Atunci când suntem gata să împlinim voia Sa, Domnul pune între noi și „egipteni” Duhul Lui cel Sfânt, păstrându-ne în siguranță, iar prin stâlpi de foc El ne îmbracă în lumină! Prin El, Cel care ne-a iubit, avem victorie deplină pentru că „nici moartea, nici viața, nici lucrurile prezente și nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimile, nici adâncimea, nici orice altceva din toată creația nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru!”.

Nici un ochi nu a văzut, 
nici o ureche nu a auzit 
și la mintea omului nu s-a suit
ceea ce a pregătit Dumnezeu 
pentru cei ce-L iubesc. 
1 Corinteni 2:9

joi, 27 ianuarie 2011

Trăind prezentul :)

18 decembrie 2010 - Ziua plecării în Moldova
Credeam ca fug ca să mă desprind de tot ce-mi era cunoscut dar străin, credeam ca fug ca să ma regăsesc; dar de fapt, fugeam ca să te găsesc.

19 decembrie 2010 - Ziua când la vederea bunătății Domnului sufletul meu s-a plecat smerit înaintea Lui
Aveam gânduri mici și-un suflet neîncăpător ca să primesc o iubire așa mare ca a Ta... Aveam un suflet mândru de tot ce era sau făcea - și asta, pentru că am privit la mine și nu spre Tine... Dar m-ai smerit și din tot ce mi-ai dăruit nu am păstrat nimic, decât pe Tine! 

21 decembrie 2010 - Ziua când te-am întâlnit
Credeam că eu voi fi o binecuvântare pentru cei din jur; nu mă gândeam nici o clipă că eu voi fi binecuvântată prin alții! Iar tu, scumpul meu, ești cea mai mare dintre binecuvântări!

22 decembrie 2010 - Ziua când rugăciunile și-au găsit răspuns
Plecam din nou la drum cu inima zdrobită dar de data asta, de măreția dragostei Lui! Nu credeam că un dar așa de minunat îmi fa fi dat tocmai mie... Dar atunci am înțeles că tot ce-am făcut a fost că Te-am ales!

26 decembrie 2010 - Ziua când Domnul a ascultat suspinul inimii mele
Tot ce voiam era un strop de mângâiere, o mână întinsă spre mine când tot în jur era tăcere... Atunci, inima mea a început din nou să spere într-o binecuvântată revedere! 

28 decembrie 2010 - Ziua când plecam din nou
Plecam din nou spre tine... de data asta copleșită de uimire la vederea unui prim semn de iubire! Mi-era inima plină de credință și speranță că în curând vom sta față în față...

29 decembrie 2010 - Ziua când am primit o îmbrățișare călduroasă
Ah, tu, nesperată binecuvântare!... ce m-ai topit pe loc cu-o sfântă sărutare pe fruntea-mi plecată!

30 decembrie 2010 - Ziua când încă o dată am exersat așteptarea
Așteptarea celor neprihăniți nu va fi decât bucurie! Dar fost nevoie să te cunosc ca prin tine să pot înțelege asta!

31 decembrie 2010 - Ziua când sufletul mi-a prins aripi
...Și-am zburat spre cer!

1 ianuarie 2011 - Ziua când m-am smerit adânc
Ai dat pentru noi ce-ai avut mai scump... și paharul meu este plin de dă peste el! Da, fericirea și-ndurarea mă vor însoți în toate zilele vieții mele și voi locui în Casa Domnului până la sfârșitul zilelor mele! Mulțumesc!...

2 ianuarie 2011 - Ziua când ți-am promis
Nu și-am putut promite fericire, dar ți-am promis că îți voi dărui iubire... Nu ți-am putut promite o viață fără încercare, ci sprijinul meu în fericire și-n clipe amare... Nu ți-am promis decât că voi fi mereu împreună cu tine la bine și la greu!

De-atunci inima mea alta nu știe decât să te iubească pe tine!...


Mă revoltă privirea ta orientată către trecut, incapabil de a-l  lăsa în urmă sau de a-l reînvia...
Și ce folos are să te întorci la început de drum când tu ai ajuns deja la sfârșit?!  
Mai bun este sfârşitul unui lucru decât începutul lui (Eclesiastul 7:8)

Mi-e dor straniu de lucruri simple...

Mi-e dor de rugăciunea izvorâtă dintr-o inima de copil...



Mi-e dor să aduc la crucea Ta povara mea...
 

Mi-e dor de clipe sfinte de părtășie...



Mi-e dor de prieteni scumpi...



Mi-e dor să dăruiesc din toată inima...



Mi-e dor de mâini înălțate către Tine....



Mi-e dor să fac ceva pentru Tine...



Mi-e dor  să călătoresc...


Mi-e dor să Te găsesc...



Mi-e dor...

marți, 11 ianuarie 2011

Scrisoare cu destinatar cunoscut (1)

Dragul meu,

Îți amintești clipele când cu lacrimi în ochi îți scriam  că te aștept?... Era noapte târzie și gânduri cufundate în întuneric. Era singurătate și deznădejde. Era un suflet însetat și lacrimi de dor. Era hohot de plâns și suspin înăbușit. Erai tu, departe de mine, pierdut poate printre suflete rătăcite... Și în drumul spre tine, ma rătăceam și eu prin brațe străine, printre spini și mărăcini, printre deziluzii și întristări...

E pace acum și siguranță. E zâmbet curat și fericire sfântă. E un viitor și o nădejde. Este lumină pe cărare și stâlp de foc pe drumul spre Canaan. Este binecuvântare și bucurie în El. Și pe lângă toate astea și deasupra lor, ești TU, dragul meu!

Nu mai este tristețe pentru că întunericul a fost zdrobit de lumină... Nu mai este robie pentru ca Adevărul ne-a eliberat. Nu mai ești tu, nu mai sunt nici eu pentru ca El este în noi și cu noi. Nu mai suntem singuri, dragul meu... Suntem noi doi și Dumnezeu!

Bun venit acasă, în sufletul meu! Bun venit în lumea mea imperfectă dar aflată pe drumul spre desăvârșire! Bun venit la o viață nouă, plină de sens, dragoste și nădejde! Bine-ai venit, iubitul meu! >:D<