Și până la urmă, oricât ai vrea să o faci pe-a bravul, ajungi într-o fundătură de drum: privești în jur, privești în urmă și apoi privești la tine. Îți dai seama atunci că inima ta este asemeni unui pahar de cristal: pe cât de scump, pe-atât de pretențios, un pahar care nu poate fi umplut și golit la nesfârșit. Un pahar care la un moment dat se sparge, cedează fără alt avertisment decât ultimul strop ce l-a umplut.
Problema este că inima nu poate fi schimbată, nu poate fi înlocuită precum paharele și că odată rănită nu mai poate fi dreasă: nici cu leacuri băbești, nici cu petice și nici cu amintiri sub formă de alifie sau infuzie de regrete. Riscăm la fiecare nouă iubire și parcă vrem să uităm că va veni momentul când și inima noastră va plesni. Ne jucăm cupa de cristal a sufletului la ruletă, gata să câștigăm oricând dar să pierdem nicicând. Dar vine o vreme pentru toate.
Vine o vreme când îți iei sufletul făcut bucăți, când îți iei în mâini visul spulberat și le privești pe toate cu lacrimi în ochi, conștient pentru prima dată că nu mai este nimic de făcut. Și parcă ai vrea să mai păstrezi iluzia că încă ești puternic, că încă nu e totul pierdut. Dar în sinea ta îți recunoști slăbiciunea și simți mai bine ca niciodată ascuțișul de sticlă al inimii frânte. Atunci, îți amintești ca prin vis:
PĂZEȘTE-ȚI INIMA MAI MULT DECÂT ORICE!
.... dar e prea târziu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aici poti sa-ti lasi amprenta...