Retorică

Mai știi de ce te zbați sau pentru ce mai lupți? Mai știi care a fost primul pas pe cale și care ți-e destinația? Mai știi ceea ce vrei și care e prețul ce trebuie să-l plătești? Mai știi să disperi și-apoi să renaști din propria-ți cenușă? Mai știi să țipi de durere și plângând, să urci în continuare dealul ce-ți stă înainte?

Suntem oameni. Simțim plăcerea și durerea deopotrivă. Bem cupa cu vin dar și cea cu otravă. Pe drum ne ies în cale flori parfumate dar de multe ori ne împiedicăm în mărăcini. Ne stau în cale stânci de granit, dar cine a spus că trebuie ocolite?!... Am uitat ce înseamnă să luptăm  și scrâșnind din dinți să răbdăm.

Am uitat să ne dorim ceva. Am uitat să ne fixăm scopuri și să ne stabilim obiective. Am uitat să sacrificăm lucrurile de acum pentru cele viitoare. Am uitat să urcăm muntele și ne mulțumim cu drumul lin ce duce în abis, pentru ca atunci când vom atinge adâncimea prăpastiei să ne dorim din nou piscul. Dar nu ni-l dorim în-deajuns și la primul strop de sudoare vărsat, renunțam.

Am uitat că ne-am născut pentru a birui. De frica luptei, am preferat să ne uităm menirea. Am preferat să închidem ceea ce suntem într-un cufăr, unde speranța noastră se îngălbenește și este mâncată de molii. Astfel, visul nostru rămâne doar o cârpă plină de praf pe care o nu vrem să o vedem pentru că ni se face greață de ceea ce suntem. Suntem proprii noștri sabotori de vise. Dar... nu-i nimic; luăm puțin helas. Ne găsim mereu scuze și nu ezităm să le folosim. Deși în miez de noapte, când suntem numai noi cu eul nostru, recunoaștem cu durere că... am eșuat. Dacă suntem sinceri cu noi înșine, vom recunoaște că am preferat calea cea mai ușoară. Am preferat să privim lupta fără să ridicăm sabia împotriva propriului dușman, zicându-ne că oricum vom pierde.

Și-acum, când chiar ai pierdut bătălia, ce faci?!...

---

Îndemn la luptă
de Radu Gyr

Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care să lupte nu mai vor.

Cat inima în piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
când te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci când sangeri,
nici ochii când în lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.

Psalm 34

„Un psalm alcătuit de David când a făcut pe nebunul în faţa lui Abimelec şi a plecat izgonit de el. Voi binecuvânta pe Domnul în orice vreme; lauda Lui va fi totdeauna în gura mea. Să mi se laude sufletul în Domnul! Să asculte cei nenorociţi şi să se bucure. Înălţaţi pe Domnul împreună cu mine. Să lăudăm cu toţii Numele Lui! Eu am căutat pe Domnul, şi mi-a răspuns: m-a izbăvit din toate temerile mele. Când îţi întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie, şi nu ţi se umple faţa de ruşine. Când strigă un nenorocit, Domnul aude şi-l scapă din toate necazurile lui. Îngerul Domnului tăbărăşte în jurul celor ce se tem de El şi-i scapă din primejdie. Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El! Temeţi-vă de Domnul, voi, sfinţii Lui, căci de nimic nu duc lipsă cei ce se tem de El! Puii de leu duc lipsă şi li-e foame, dar cei ce caută pe Domnul nu duc lipsă de niciun bine. Veniţi, fiilor, şi ascultaţi-mă, căci vă voi învăţa frica Domnului. Cine este omul care doreşte viaţa şi vrea să aibă parte de zile fericite? Fereşte-ţi limba de rău, şi buzele de cuvinte înşelătoare! Depărtează-te de rău şi fă binele; caută pacea şi aleargă după ea! Ochii Domnului sunt peste cei fără prihană, şi urechile Lui iau aminte la strigătele lor. Domnul Îşi întoarce faţa împotriva celor răi, ca să le şteargă pomenirea de pe pământ. Când strigă cei fără prihană, Domnul aude şi-i scapă din toate necazurile lor. Domnul este aproape de cei cu inima înfrântă şi mântuieşte pe cei cu duhul zdrobit. De multe ori vine nenorocirea peste cel fără prihană, dar Domnul îl scapă întotdeauna din ea. Toate oasele i le păzeşte, ca niciunul din ele să nu i se sfărâme. Pe cel rău îl omoară nenorocirea, dar vrăjmaşii celui fără prihană sunt pedepsiţi. Domnul scapă sufletul robilor Săi, şi niciunul din cei ce se încred în El, nu este osândit.” (Psalmi 34:1-22)
Amin!

Uităm

Se pare că ne-am oprit undeva pe-un drum...
Ne-am oprit poate să ne-odihnim sau să cugetăm...
Ne-am oprit să ne hrănim sau să visăm...
Ne-am oprit să privim în urmă sau să așteptăm...
Ne-am oprit. Și ne era bine.
Atât de bine încât drumul și-a uitat menirea
Iar raza de soare parcă și-a pierdut strălucirea.
Nu drumul e greșeala, nici elanul cu care ai făcut primul pas...
Nu am greșit gând am pornit
Greșeala a fost când ne-am oprit.
Ne-am oprit din citit și visat...
Ne-am oprit din dansat și sperat...
Ne-am oprit din șoptit și rostit...
Ne-am oprit din zburat și pășit....

Și uităm că drumul începe mereu cu primul pas.

Nu-mi cere

Cere-mi să străbat munți și să călătoresc sute de kilometri. Cere-mi să proiectez castele și-apoi să le ridic într-o noapte. Cere-mi să alerg până la marginea pământului sau să mă scufund până în Groapa Marianelor. Cere-mi să mă transform într-o prințesă la miezul nopții și să dănțuiesc cu tine până spre dimineață. Cere-mi să analizez totul la rece sau să fac o operație pe cord deschis. Cere-mi să creez sau cere-mi să distrug. Cere-mi orice... Dar azi, nu-mi cere să sper.

Întunericul

Mi-e aripa prinsă în insectarul meschin al paianjenului ce-și țese plasa minciunii și îndoielii în colțul cel mai adânc al sufletului. E locul unde ai adus pentru prima dată raza de soare deși totul în jur era noapte. Probabil, pentru vreme clipă ai trezit în mine dimineața.... Și tot tu ai adus și pâcla cea groasă ce-a ascuns lumina de ochii mei, până când am uitat că mai există. Și parcă nici acum nu cred, deși îmi șoptești printre clipiri de geană că aripa fluturelui încă mai zvâcnește. Îmi spui ca raza de soare încă există. Dar nu-i simt nici căldura și nu-i văd nici lumina. Iar dacă s-a stins în vâltoare îndoielii, aprinde măcar opaițul speranței și lasă-l să lumineze în întunericul din mine. Nu, nu ar putea înlocui raza de soare, dar ar fi dovada de netăgăduit că încă ești cu mine...

Scrisoare cu destinatar cunoscut (2)

Mă roade cel mai crunt dor pe care inima mea l-a aflat vreodată și mă întreb dacă îmi va fi dat să aflu mai mult de-atât, o dulce otravă care să se dovedească mai puternică decât amintirea ta. Mi-aș cufunda sufletul în mare, să înec în albastrul ei dorul violet ce-mi umple fiecare colțișor al ființei. 

În fiecare zi mi-e sufletul un ibric italienesc în care clocotește amintirea, precum apa fierbinte ce stoarce din cafeaua măcinată cea mai dulce aromă: parfumul dimineților petrecute împreună. Cuvintele de dragoste ce mi le-ai zis odată îmi sunt acum mai dulci decât mierea și mai prețioase ca diamantele pieritoare ale lumii, deși sunt momente când aș renunța bucuroasă la povara amintirii lor pentru a câștiga clipa prezentă. În fiecare zi străbat drumul anevoios dintre trecut și viitor, uitând parcă să mă opresc în prezent, să respir, să ating, să sorb, să văd, să trăiesc și să iubesc. 

Mi-e dor să-mi fi tu prezent acum, fără să-mi mai rătăcești printre amintiri și visuri. Te vreau alături de mine în fiece secundă, oră târzie sau minută, împărțind banalul și extraordinarul în două părți inegale dar punând în toate câte o măsură perfectă de iubire. Haide acum!... Nu mai aștepta încă un sângeriu apus de soare, încă o luptă pierdută sau  încă o aripă ruptă. 

Te-aștept!