Întunericul

Mi-e aripa prinsă în insectarul meschin al paianjenului ce-și țese plasa minciunii și îndoielii în colțul cel mai adânc al sufletului. E locul unde ai adus pentru prima dată raza de soare deși totul în jur era noapte. Probabil, pentru vreme clipă ai trezit în mine dimineața.... Și tot tu ai adus și pâcla cea groasă ce-a ascuns lumina de ochii mei, până când am uitat că mai există. Și parcă nici acum nu cred, deși îmi șoptești printre clipiri de geană că aripa fluturelui încă mai zvâcnește. Îmi spui ca raza de soare încă există. Dar nu-i simt nici căldura și nu-i văd nici lumina. Iar dacă s-a stins în vâltoare îndoielii, aprinde măcar opaițul speranței și lasă-l să lumineze în întunericul din mine. Nu, nu ar putea înlocui raza de soare, dar ar fi dovada de netăgăduit că încă ești cu mine...