Adrian Păunescu - Fragmente

Atâta toamnă!
Se prăbușesc frunzele,
Se eliberează cerul.
Acum,
Să iubești.
(Adrian Păunescu  - „Acum să iubești”)

Cu tine, într-o dragoste celebră,
Și ca o tandră formă de protest,
Literatura-ncep să o detest,
Am să te mut în cartea de algebră.

Am să devin un  mare anonim
Și tu să-mi fi necunoscuta dragă,
Și minut infinit în noi să tragă,
Tu, cifră sfântă, și eu, factor prim.

Și, pentru înmulțirea noastră-ntreagă,
În fracții, încleștați, să ne iubim.
(Adrian Păunescu - „Încleștați în fracții”)

Te mai iubesc și te mai frâng, femeie, 

În taina de desfrâu a unei nopți, 

Și mâna mea din cuie te descheie,

Și suntem vii și strugurii sunt copți.

(Adrian Păunescu - „Amor cu struguri copți”)

Tu meriți și luminile și bezna,
De dorul tău mă mistui, vreau să pier,
Prin ochii tăi mă pot uita în cer,
De lanțul tău mi se-nroșește glezna.
(Adrian Păunescu - „Carmen”)

Nu trebuia să mai aprinzi un incendiu inutil, când
De jur-împrejur erau numai incendii devastatoare,
Și noi, oricum, ardeam mocnit și ar fi trebuit să
Izbucnim în foc, să ne mistuim și, legați unul de
Altul, să ajungem scrum, în vatra unei noi rodnicii.
(Adrian Păunescu - „Inutilul incendiu dintre focuri”)

Ca un urlet, nevoia de uitare în creierul meu, acolo
Unde noapte de noapte, încape un pat și noi doi,
Rostogolindu-ne în el, noi, prăbușindu-ne mereu
În ochi și din ochi în lacrimi și din lacrimi direct
Pe podea, ca să ne despărțim. Și să ne șteargă femeia
De serviciu, a doua zi, să câștige și ea o pâine, cinstit
Din munca ei și din nebunia noastră.
(Adrian Păunescu - „Prăbușindu-ne din ochi în lacrimi”)

Desigur, nu acum. Și asta, pentru că nu pot, nu

Pentru că nu vreau. Încerc disperat să te uit.

Dar nu pot să te uit și te port cu mine peste tot. 

Nu sunt în stare să te uit. Dar am un proiect 

De uitare. Lucrez la descoperirea unui vis teribil, 

De care să mă las contaminat, asumându-mi luci

Riscul de-a uita totul. Inclusiv alfabetul.

Inclusiv respirația, inclusiv cum mă cheamă. 

Să ne întâlnim cândva, întâmplător

Și să nu știu, să nu mai știu cine ești, 

Să încerc să mă recomand și să nu știu cine sunt. 

Și tu să nici nu mai fi aceea pe care o iubisem.

(Adrian Păunescu - „Să nu știu cine ești și cine sunt”)

Să ningă pentru cea din urmă oară,

Să ningă tot ce-a mai rămas de nins

Și eu, iubindu-ți amintirea rară, 

Să dau un urlet sângeros de fiară, 

Să mușc ninsoarea și să cad învins.

(Adrian Păunescu - „Totalul de ninsori al lumii”)

Să-i facem parastas cum se cuvine
Iubirii noastre care a murit,
În apogeul ei nelămurit,
Mai lăcrimând, de tine și de mine.

S-o așezăm la locul de verdeață,
În care se ducea pe când trăia,
Din când în când, să trecem pe la ea,
Considerând că încă e în viață.

Aici, acum, s-a stins iubirea noastră
Și moartă va rămâne-n veci de veci,
Te văd și-acum, parcă știind că pleci,
Cu mâna fluturând la o fereastră.

Dar hai să dăm groparilor oferte
Și să-l rugăm pe Dumnezeu s-o ierte.
(Adrian Păunescu - „Parastas pentru iubirea care a murit”)

Iubiri pe fugă, dar iubiri mortale,
La beregata mea vă mai aștept,
Să șterg, cu bucurie și cu jale,
Un strop curat de sânge de pe piept.
(Adrian Păunescu - „Amor cu struguri copți”)