Te iubește!...

Sunt zile în care urăsc natura umană. Plină de mucegai și mirosind a putrefacție. Și în dreptatea Lui, Dumnezeu ne-a lăsat să o cărăm după noi, să ne fie povară și să ne lovim de ea ori de câte ori ne uităm în oglindă sau când privim în ochii cuiva.

Am obosit să văd omul chinuindu-se să fie dumnezeu propriei vieți. Naivul! De obicei, naivitatea îmi amintește de zilele inocente ale copilăriei și-mi stârnește un zâmbet puțin amar, regretul vremurilor demult apuse. Dar, în contextul ăsta, starea de greață ar fi o descriere mult mai bună a ceea ce simt.

Și e atât de naiv încât crede că îi poate minți pe toți din jurul lui, că poate ascunde mii de secrete și că le va lua cu el în mormânt. Se crede actorul perfect care simulează dragostea de viață în locul dezgustului, simulează dragostea de aproape când de fapt îl urăște la fel de mult cât se urăște pe sine. Când se uită în oglinda sufletului, își pune repede o mască formată din iluzia îndreptățirii prin fapte și crede că ceea ce vede este realitatea. Dacă de sub mască iese la iveală bandajul ce trebuia să-i țină unită adevărata față acoperită de lepră, găsește repede o scuză și continuă să își admire masca strălucitoare. Sinceritatea, transparența, încrederea în celălalt, credința, dragostea... toate și-au sfârșit existența în natura umană! Din grădina Edenului, omul și-a pierdut capacitatea de a avea relații adevărate, profunde și trainice. De-atunci și până astăzi, omul cară după sine blestemul singurătății deși se află în mijlocul mulțimii.

 

Ceea ce mă intrigă acum, mai mult ca niciodată, e impresia că lui i se cuvinte meritul de a face un pas înainte. Ba chiar e mândru că a făcut un pas înainte în loc să facă 180 de grade și să repare ce a stricat. Și poate toți ne întrebăm de ce dacă tot caută îndreptățirea prin fapte, nu se va întoarce să încerce să repare. Răspunsul este evident. Pentru că nu poate! Nimeni nu a putut da timpul înapoi astfel încât lucrurile să revină la starea lor inițială, nimeni nu s-a chinuit să toarne untdelemn pe rana pe care tocmai a făcut-o a făcut-o celuilalt. De ce?!... Pentru că și-ar fi dat brusc seama că este imposibil să iei înapoi piatra pe care a aruncat-o. Pentru că regretele ce-ar veni peste el l-ar face să-și dorească ca pământul de sub picioarele lui să se deschidă și să-l înghită. Dar... nici asta nu poate face. Omul nu este Dumnezeu! Naivul, crede că e puternic că încă mai stă în picioare, dar uită complet de cârjele îndreptățirii prin fapte pe care se sprijină și ghipsul respectului de sine care-i ține la un loc oasele de ceară ale moralității și eticii.

Întreaga natură umană nu e nimic mai mult decât o cangrenă, o masă aflată în putrefacție... Dar asta nu-l împiedică să nu-și ridice sinele pe un soclu, să-l pună în centrul preocupărilor lui, ba chiar mai mult, să-și satisfacă toate poftele, ghidat de hedonismul ce i-a alterat și ultima celulă.

Chiar și capacitatea lui de a spera a fost pervertită odată cu căderea în  păcat. Omul știe că nu are dreptul la încă o zi de îndurare, de aceea nici nu mai nădăjduiește că o va primi. A încetat să mai respire rugându-se. În naivitatea lui, omul crede că o va câștiga prin fapte. E atât de orb încât nici nu vede că de fapt, ține în mână o cârpă mânjită.

Cu-adevărat, omule, nimic bun nu locuiește în tine! Și când te gândești, căci chiar și-așa, Dumnezeu te iubește! În ciuda a tot ce ești, în ciuda a tot ce nu ești, în ciuda a tot ce-ai stricat, în ciuda a tot ceea ce ai pângărit... TE IUBEȘTE!...

God loves us the way we are, but too much to leave us that way.
~ Leighton Ford

 va urma...