Acum înțeleg.
Am uitat cum e să fi prins într-un lift blocat între două etaje. Am uitat cum e să nu ai putere suficientă să deschizi ușile. Am uitat cum e să nu îndrăznești să faci o mișcare, imobilizat de frica de a nu cade în gol; pentru că amândoi știm acum că oricare ar fi pasul pe care l-am face, ar putea fi fatal. Ne-ar putea trage la fund. Așa că stăm pe marginea prăpastiei, strângând în noi tot golul ce ne stă la picioare, deși tânjim să gustăm din libertatea vulturului care se înalță spre creste. Nu știm care e pasul următor. Dar știm că ceva trebui să se întâmple.
Stăm și așteptăm: un curcubeu, o ploaie, o palidă rază de soare... orice ne-ar da o idee despre ce vom găsi la sfârșitul drumului. Pentru că nu mai suntem copii și nu mai credem că putem muta munții. Pentru că ne închidem sufletul iar mușchii inimii se atrofiază până când nu mai au îndeajunsă putere pentru a mai bate. Din vizionari și luptători devenim simpli visători și spectatori. Suntem atât de secătuiți încât am prefera să fim uciși în arenele de gladiatori și apoi dați hrană la animale. Pentru că tot ce ne dorim este ca lupta de pe acest pământ să se termine odată...
Să se audă un prelung sunet de goarnă iar sufletul să cânte biruința asupra morții. Și să fim aduși la viață. Viață din belșug. Să ne tresalte inima în noi. Să avem un început nou. Să fim săturați. Să cunoaștem absolutul și să îmbrățișăm infinitul. Să fim cu El. Să fim în El. Să fim una.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aici poti sa-ti lasi amprenta...