Laleaua roșie

M-ai învățat să iubesc iarna și fulgii ușori de nea... În mijlocul gerului năprasnic m-ai ținut de mână și m-ai învățat să calc pe urmele pașilor din zăpadă dansând și cântând de bucurie. M-ai așezat sub cerul înstelat și mi-ai șoptit că asemeni lor, suntem și noi, luminoși și biruitori asupra nopții. M-ai învățat să iubesc sărutarea de gheață pe obrajii roșii de frig și să-mi plec genunchii în zăpada proaspătă. Dar nu mi-ai spus că după iarnă va veni și primăvara și că va trebui să o iubesc și pe ea... 

Nu mi-ai spus că va trebui să prețuiesc și verdele crud ascuns între genele lungi și nici crengile noduroase ale copacilor acoperite de frunze mii. Mi-ai spus în schimb că razele de zăpadă vor topi fulgii imaculați și pământul gol va suferi sub haina murdară de noroi. Nu mi-ai spus că primăvara aduce cu ea și ploaia care va înmulți pentru o clipă noroiul pentru ca mai apoi natura să renască într-o mare de verde... Mi-am smuls mâna dintr-a ta căci mi-am spus că dansul printre stropii reci de ploaie trebuie să-l învăț singură... și-am căzut într-o baltă de la marginea drumului. Credeam că mă vei lăsa să zac acolo, că mă vei uita și-am început să-mi plâng rătăcirea. Dar mi-ai întins mâna să mă ridic. Ai îndepărtat norii și-ai lăsat raza de soare să îmi mângâie fața. De pe-o câmpie ai cules o lalea roșie și mi-ai dăruit-o firesc, șoptindu-mi povestea hainelor albe spălate în roșul suferinței.

Nu, nu mi-ai spus să iubesc primăvara... Dar am înțeles că și ea e un dar de la Tine. Și atunci... am învățat s-o prețuiesc!