Melancolie cu puternic iz de copilărie

Nisipul curge cu mare grabă prin gâtul îngust al clepsidrei iar numărătoarea inversă a început. 15, 14, 13, 12, 11, 10... Cam ăsta e tot timpul ce mi-a rămas să mă mai bucur de copilărie. Se pare că după ce voi schimba prefixul îmi va fi tot mai greu să contactez universul de care am început să mă desprind inevitabil cu ceva timp în urmă. Iar ideea asta... mă sperie! 

Mă sperie așteptările celor ce au uitat demult să fie copii. Mă sperie goana după bani în care va trebui să intru la un moment dat, nu pentru că va fi ceea ce-mi doresc, ci pentru că „așa trebuie!”. Mă sperie faptul că voi mai avea tot mai puțin timp pe care să-l petrec cu prietenii, fiecare fiind, desigur, preocupat cu propriul drum în viață. Mă sperie ideea că voi fi legată prin slujbă, pentru 11/12 luni, de un oraș din care îmi voi dori și voi avea deseori nevoie să evadez, să-mi iau lumea în cap și să-mi amintesc drumul spre mine însămi. Mă sperie gândul că m-aș putea rătăci asemeni multora într-o lume care nu-i a mea. Mă sperie că voi uita să mă opresc din alergare să meditez și să mă bucur de lucrurile mici ale vieții. Mă sperie că voi uita lucrurile cu adevărat importante și mă voi lăsa înșelată de sistemul răsturnat de valori al acestei lumi. Mă sperie ideea de a mă transforma într-un adult anost dar responsabil!...

Și când mă gândesc că au fost zile în care mi-am dorit să cresc și-am sperat că timpul va trece mai repede... Și-a trecut nenorocitul... ca un vânt! 3, 2, 1... 0! 

Dragilor, aceea va fi ziua în care pentru prima dată nu voi sărbători trecerea unui alt an... Dar vă voi primi primi cu brațele deschise urările și vă voi mulțumi că mi-ați fost alături, fie pe parcursul tuturor anișorilor care au trecut din viața mea, fie poate doar pentru o mai scurtă perioadă de timp. Dragilor, aceea va fi ziua în care pentru prima dată nu voi aștepta cu entuziasm anul ce-mi va sta înainte... Dar aceea va a fi ziua în care îmi voi imagina că timpul poate fi dat înapoi și că este posibil să mă reîntorc pe vremea când nu eram decât o mogâldeață de copil înfofolită într-o pelincă, dormind liniștită la pieptul mamei care-mi cânta dulce: 

„Renata, fată cuminte, 

Renata, fată frumoasă, 

Renata, fată iubită, 

Renata, fetița mea!”