Din nou și din nou mă supun la dușuri cu apă rece
Nu există pe lume o alternativă plăcută
Când realitatea e-n față și visul încă se luptă.
Atunci copilul din mine tot plânge cu lacrimi
Și simte cum pasiunile refuzate se transformă în patimi
Ce întunecă orizontul, visarea, privirea
Și uită cea dintâi lege a omului: iubirea.
Refuz ca pe iluzii frânte să îmi clădesc nemurirea
Refuz sau beau veninul din cupa ce mi-o oferă firea.
Dar am să îmi hrănesc sufletul cu polenul cugetelor curate
Și-am să beau din izvorul sufletelor nepătate.
Smaraldul din ochi am să îl spăl cu doruri
Să ardă mai tare, trezind în tine fiorul
Acea sclipire ce o caut mereu în marea albastră
Când soarele apune și luna e încoronată crăiasă.
Am să las scoica inimii să cânte dorul de tine
Valul ce roade stânca când țărmul atinge.
Speranța am s-o transform în pescărușul ce cu aripa în zbor atinge
Cel mai înalt val care spre idealuri tinde.
Poate că ne lipsește curajul și frica ne cuprinde
Când liniștea apasă și-adâncimea ne surprinde.
E pasul mereu absent, e cratima dintre două cuvinte
Nu e poftă de viață ci frica că vom sfârși în morminte,
Legați cu cătușe de-amor și uniți de legăminte...
Profund...
RăspundețiȘtergere