Și azi am sperat că ai să apari și că-mi vei trimite în zori o rândunică care să-mi ureze ”Bună dimineața!”... Dar ai întârziat și întrebări mii mi-au ars gândul precum un fier încins inima. Am încercat să-ți scriu o poezie... Ba chiar două! Dar sufletul mi-e prea sărac să mai cânte dorul iar gândul prea încet să ajungă până la tine... Așa că-ți scriu niște rânduri seci pe-o foaie de un alb murdar ce-mi trădează gândul curat.
Mi-e sufletul gol ca o peșteră din creierii munților, în care amintirile se ascund precum liliecii de lumina dureroasă a tăcerii. Și da, tăcerea doare chiar dacă afară e soare...
Și e cer senin azi chiar dacă în suflet se adună nori negri de ploaie prevestind furtuna de amintiri ce mă va răscoli și azi până în adâncuri. Dar vino tu, ceas al dimineții mele, să împrăștii ceața ce s-a așezat de atâta așteptare.
Vreau să fiu din nou copil și să te întâmpin zâmbind, să mă bucur la gândul sosirii tale și să te îmbrățișez curat... Dar azi vreau să zburăm și să dansăm ca două libelule pe suprafața lucie a lacului. E lacul gândului meu prins între noroiuri și cuprins de doruri...
Haide, ce mai aștepți?...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aici poti sa-ti lasi amprenta...