Târg

Îmi cer ielele trupul tău
să-l jertfească pe altarul uitării
stropit cu sângele meu.

Mă lupt cu mine însămi,
înving și pierd mereu.
Să trec prin sabie nevinovații
nu m-aș ierta nici eu, nici Dumnezeu.

O, vinde-mi al tău suflet
pe-o sărutare sfântă,
închină-mi al tău gând
și carnea dă-le-o lor!

Fii-mi tu mie luna
Și stelele și marea!
Sublimă-i amintirea,
Durere e uitarea.

Doliu

Se zbat și bat în mine
tobe și clopote,
lanțuri zidite în strigăte.
Florile de pe morminte
se transformă
în bocete amorțite, zdrobite.
Zadarnice dorințe
de moarte înghițite.

Cuțite înfipte
adânc în morminte dezgolite.
Bice, cuie și ținte
în loc de pietre de aducere aminte.

... după ani o mie

Ar părea că mângâi ușor
Dar atingerea-ți doare
Și arde.
Și-acum, după ani o mie.

Pare o șoaptă gândul tău
Dar în mine, în sufletul meu,
Se preschimbă în plânset de dor.
Si-acum, după ani o mie.

Din cerul înstelat al sufletului tău
încă mai cad și acum fulgi de nea.
Par reci și de gheață...

Dar numai noi doi știm
că în mijlocul gerului,
fulgii aprind focuri.

Și-acum
.... după ani o mie.

Matriţa

Mă priveşti. Începi să-mi vorbeşti despre norme, legi, despre felul de-a fi al lucrurilor, despre soarele ce răsare dimineata şi apoi se îneacă în mare... Îmi spui că inima îmi bate cu prea multă grabă, că sângele îmi aleargă prin vene străine trupului meu.

Te opreşti pentru o clipă. Auzi o şoaptă, o tânguire ce parcă te-asurzeşte. E rugăciunea inimii mele  deja topită în fierbinţeala suferinţei  ce te roagă să o iei în mâini şi să o torni într-o matriţă a sufletului ce-a primit în dar aripi să zboare.

Atunci, la răsăritul unei noi lumi, mă voi înălţa din nou...

Cutia (2)

Scriu. Dar nu pentru că mai am ceva de zis.
Ţi-am spus tot.
Toate vorbele de dor,
toate cuvintele purtând poverile sufletului,
orice rugăciune zdrobită de cerul prea înalt...
pe toate le-am închis într-un cufăr vechi de cleştar
şi le-am vândut Timpului
din dragoste pentru ziua de mâine.

...

Tu, din sufletul meu, ai murit.
Mai rămâne doar un cânt
într-o veşnică pomenire a unui
nou început.

Mintea pioasă

Mintea pioasă nu visează pentru ea nu zeu care să-i placă, ci Îl contemplă pe singurul Dumnezeu unic și adevărat. În plus, ea nu Îi atașează tot ceea ce îi convine, ci se mulțumește să-L păstreze așa cum s-a manifestat El Însuși; ba mai mult, mintea se va strădui și va avea întotdeauna grijă să nu se rătăcească sau să nu treacă peste voia Lui cu nechibzuință și obrăznicie. 

El Îl recunoaște astfel pe Dumnezeu pentru că știe că El stăpânește peste toate lucrurile; și crede că El este călăuzitorul și protectorul său, abandonându-se acestei încrederi în El. Pentru că știe că El este autorul oricărui bine, dacă este oprimată de ceva, dacă îi lipsește ceva, ea recurge imediat la protecția Lui și așteaptă ajutorul Său. 

Datorită convingerii că El este bun și milostiv, ea se odihnește în El cu o încredere absolută și nu se îndoiește că în bunătatea Lui iubitoare, îi va tămădui toate suferințele. Deoarece Îl recunoaște ca Domn și Tată, mintea pioasă consideră de asemenea că este potrivit și corect ca să-I respecte autoritatea în toate lucrurile, închinându-se majestății Sale, îngrijindu-se de progresul gloriei Lui și ascultându-i poruncile. 

Pentru că Îl cunoaște ca pe un judecător drept, înarmat cu severitate pentru pedepsirea răutății, ea poartă întotdeauna înaintea ochilor imaginea scaunului Său de judecată, fiindu-i astfel teamă să-I trezeasca mânia. Și totuși, ea nu se teme atât de mult de ideea judecății lui încât să caute să fugă de ea, chiar dacă ar fi deschisă o cale de scăpare. Ea Îl acceptă la fel de bine ca pedepsitor al celor răi, cât și ca binefăcător al celor pioși. 

Pentru că mintea pioasă își dă seama că pedepsirea celor neevlavioși și răi, cât și răsplata vieții veșnice acordate dreptății, aparțin în aceeași măsură gloriei lui Dumnezeu. Mai mult, această minte să înfrâneanează de la păcat, nu din teama de pedeapsă; ci, pentru că Îl iubește și Îl respectă pe Dumnezeu ca Tată, ea I se închină și-l adoră ca Domn. Chiar dacă nu ar exista Iad, ea s-ar cutremura doar la gândul că L-ar putea ofensa. 

Autor: Jean Calvin

Viață!

Între două bătai de inimă
Sentimentele se transformă în dansuri halcuinante
De lumină, umbră, penumbră și întuneric.

Între două bătăi de inimă
Dragostea este strâpunsă de spinul
trădării. Roșu, sângele țâșnește.

Între două bătăi de inimă
Domnește tăcerea. Judecătorul rostește:

VIAȚĂ!

Un nou eu

Se sapă în mine un nou eu,
buze de carne scrise în trup de piatră,
veșnic câmp de bătălie pentru
trecut, prezent și viitor.

Pătrunsă de suflarea de viață
simt cum mă străbate
cărbunele aprins al privirii tale...
acum, o amintire răzleață.

Se împletesc perfect
în funie groasă de cânepă
sortită celor pentru vecie pierduți
zâmbete roșii, suflete crude și
cuvinte șoptite în lumina de gheață a lunii.

Se sapă în mine un nou eu
Floare de colț strivită.

Providența sau... o altă matematică

M-am zbătut să aflu adevărul. Și n-am reușit. Pentru că El folosește o altă matematică. Diferită de cea pe care am învățat-o la școală și diferită de cea a lui Nichita Stănescu. Pentru mine, de multe ori, încercarea rămâne încercare iar prezența Lui se confundă cu absența necazului. Dumnezeu adună încercarea cu prezența Lui, iar rezultatul este binecuvântare.


După un an de fugă mă întorc cu trupul sfâșiat la aceeași concluzie. Ceea ce se întâmplă în viața asta are prea puțin legătură cu mine și cu ce vreau eu. Realizez mai bine ca niciodată că viața mea pământească se supune în mod irevocabil providenței lui Dumnezeu. Indiferent dacă trec prin pajiști înverzite cu ape line sau prin valea umbrei morții.

Fă-mă, Doamne

Știu că-mi poți lua cioburile inimii,
să le lipești și să faci din ele un întreg...
Dar, Doamne, nu-mi doresc asta...
Te rog doar zdrobește-mă mai mult,
să faci din mine pulbere purtată de vânt,
să torni peste mine Har Sfânt și să amesteci
până când din mine nu va mai ramane decât lut...

Pune-mă pe roata Ta și
Fă-mă, Doamne, un vas nou în care să torni Duh Sfânt!

În drum spre casă

Mă doare zâmbetul rătăcit
Și privirea-ți pierdută
Pe dealuri line
Cu poteci străine.

Mă doare drumul uscat de dor
Bătut de-atâtea ori
De sărutul pierdut
Purtat mereu de vânt.

Mă doare gândul frânt
Ca o trestie în vânt
Și pasu-mi șchiopătând
În drum spre casă...

Amurg

Astăzi pun flori pe-un mormânt și plâng un vis apus
La umbra crucii.

Robie

Ești trecut dar temniță prezentă
Iar lacrima, doar un bici necruțător
ce-i amintește robului că deși timpul a trecut,
inima încă mai bate.
Amintirea îi e țepuș și rană sângerândă
puroind în întunericul zidurilor de piatră rece.

Cu mâna își pipăie rana adâncă
și simte cum îl străbate un dor arzând
de clopote bătând în noapte...

Arzi!

Ți-ai înfipt rădăcinile în pământul îmbibat în sângele picurat din atâtea aripi frânte și mi-ai promis că vei dăinui veșnic, dar frigul iernii ți-a înghețat mugurii abia răsăriți. Ți-am turnat la rădăcini unsprezece lacrimi însoțite de rugăciuni, măsuri perfecte de dragoste și raze de soare. Erai uscat.

Măcar de te-ai fi uscat în razele fierbinți de soare. Te-aș fi smuls apoi ca pe o buruiană și te-aș fi aruncat în foc să arzi de dor.

Te-aș smulge din mine ca pe-o buruiană otrăvitoare, deși odată mi-erai spic de grâu cu bobul plin. Ți-aș lua tulpina și-aș tăia-o mărunt, după care aș lăsa-o să se usuce în soarele arzător de iulie târziu. Te-aș lăsa să te coci la soare, să fierbi în neștire în sus propriu, să arzi în flăcările neiertătoare ale dorului.

Dar ca să cunoști dorul, ai nevoie de dragoste întâi. Iar ție-ți lipsește. Ești un deșert fierbinte, dar fără oazele binecuvântate cu fântâni adânci.

Menire

Tu... ești cântecul pe care-l fredonez în neștire. Iar ființa nu mi-e mai mult decât notă divină închinată Ție, viața mea, doar o arie dintr-o operă de dimensiuni cosmice ce Te înalță pe Tine.  Sufletul mi-l transformi ușor într-un portativ pe care-Ți pui Tu cântecul de cei aleși înțeles...

Ne-ai dat o menire: să Te cântăm și să luminăm.