Ți-ai înfipt rădăcinile în pământul îmbibat în sângele picurat din atâtea aripi frânte și mi-ai promis că vei dăinui veșnic, dar frigul iernii ți-a înghețat mugurii abia răsăriți. Ți-am turnat la rădăcini unsprezece lacrimi însoțite de rugăciuni, măsuri perfecte de dragoste și raze de soare. Erai uscat.
Măcar de te-ai fi uscat în razele fierbinți de soare. Te-aș fi smuls apoi ca pe o buruiană și te-aș fi aruncat în foc să arzi de dor.
Te-aș smulge din mine ca pe-o buruiană otrăvitoare, deși odată mi-erai spic de grâu cu bobul plin. Ți-aș lua tulpina și-aș tăia-o mărunt, după care aș lăsa-o să se usuce în soarele arzător de iulie târziu. Te-aș lăsa să te coci la soare, să fierbi în neștire în sus propriu, să arzi în flăcările neiertătoare ale dorului.
Dar ca să cunoști dorul, ai nevoie de dragoste întâi. Iar ție-ți lipsește. Ești un deșert fierbinte, dar fără oazele binecuvântate cu fântâni adânci.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aici poti sa-ti lasi amprenta...