Astăzi sunt fată de oraș!...

 Mereu m-am simțit împărțită între a fi fată de oraș și  a fi fată de la țară. Deși dintotdeauna am locuit la oraș, dragostea mea pentru pământ indica altceva. Am stat la țară cu bunica, m-am spălat în spatele casei cu apă încălzită la soare, am strâns barabule, mi-am spălat hainele cu săpun de rufe făcut în casă, m-am scăldat în pârâu și am hrănit toate orătăniile din curte. Și multe altele... Dar după noaptea ce tocmai a trecut mi-am reconsiderat poziția. Astăzi sunt fată de oraș!...

Ce nu mi-a plăcut niciodată când a fost vorba de viața la țară, a fost rozătoare de brânză! Dintotdeauna uram sunetul scos de șoareci în miez de noapte... Noaptea asta l-am auzit din nou! Și l-am urât și mai mult!  Grozav sacrilegiu să invadeze într-o manieră atât de neplăcută încăperile unei domnișoare și să-i întrerupă somnul! Imaginea simpatică a șoricelului Jerry hăituit îndeaproape de fiorosul motan Tom mi-a dispărut cu totul din minte. În consecință, orice urmă de compasiune pentru bietul animal s-a evaporat. Și-aproape că aș fi invitat o pisică în camera mea să facă ce știe ea mai bine: să vâneze!

Săptămâna trecută am fost martoră la uciderea din culpă a unui șoarec de câmp prin zdrobire cu un bocanc. Și am compătimit biata creatură ce a murit într-un mod atât de tragic. Până la urmă, ce vină avea?!... Dar astăzi  i-aș acorda o diplomă  viteazului meu prieten, periculos ucigaș de șoareci! Slăvită fie civilizația pentru inventarea minunatelor batoane de ciocolată pentru șoareci!

Dragă sosie a micuțului Jerry, sper ca groaznicele chinuri prin care vei trece să compenseze strașnicele mele eforturi de a dormi noaptea trecută!...

Toamnă

Toamna deja își împrăștie parfumul în sufletul meu... Își așterne înainte un covor alb de brumă și pășește cu pași mici dar siguri spre inima mea. Îmi întinde creanga dezvelită a teiului odată înflorit și mă invită la dans printre picături de ploaie și frunze aurite. Mă îmbracă într-o rochie albă de ceață,  îngână un vechi imn și-mi sărută fruntea cu dulci raze de lună strecurate printre crengile copacilor. Toamna șterge orice urmă lăsată de vară: orice pălărie de floarea soarelui, orice spic rămas nesecerat și orice floare nedăruită încă. 

Toamna nu-mi promite nimic decât clipa prezentă și că încetul cu încetul îmi va lua totul mai puțin credința, nădejdea și dragostea.... Iar cea mai mare dintre ele e dragostea.

Ești aici

Sunt oameni care-ți intră în suflet și nu mai ies de-acolo orice ai face. Printre ei te numeri și tu, iubit prieten și frate. Nu știu cum te-ai rătăcit ca într-un labirint căci de multe ori mi se pare că sufletul mi-e prea mic...

Ești ca duhul din lampa lui Aladin; tot ce trebuie să fac e să șterg praful ce s-a așezat. Și-mi ieși în drum. Câteodată sub formă de adiere de vânt și de multe ori sub formă de furtună.

Clădești și distrugi. Omori și dai viață. Iubești și urăști.  Respingi și primești. Vorbești și taci. De fapt... nici nu contează ce faci.

Ești aici.

Melancolie cu puternic iz de copilărie

Nisipul curge cu mare grabă prin gâtul îngust al clepsidrei iar numărătoarea inversă a început. 15, 14, 13, 12, 11, 10... Cam ăsta e tot timpul ce mi-a rămas să mă mai bucur de copilărie. Se pare că după ce voi schimba prefixul îmi va fi tot mai greu să contactez universul de care am început să mă desprind inevitabil cu ceva timp în urmă. Iar ideea asta... mă sperie! 

Mă sperie așteptările celor ce au uitat demult să fie copii. Mă sperie goana după bani în care va trebui să intru la un moment dat, nu pentru că va fi ceea ce-mi doresc, ci pentru că „așa trebuie!”. Mă sperie faptul că voi mai avea tot mai puțin timp pe care să-l petrec cu prietenii, fiecare fiind, desigur, preocupat cu propriul drum în viață. Mă sperie ideea că voi fi legată prin slujbă, pentru 11/12 luni, de un oraș din care îmi voi dori și voi avea deseori nevoie să evadez, să-mi iau lumea în cap și să-mi amintesc drumul spre mine însămi. Mă sperie gândul că m-aș putea rătăci asemeni multora într-o lume care nu-i a mea. Mă sperie că voi uita să mă opresc din alergare să meditez și să mă bucur de lucrurile mici ale vieții. Mă sperie că voi uita lucrurile cu adevărat importante și mă voi lăsa înșelată de sistemul răsturnat de valori al acestei lumi. Mă sperie ideea de a mă transforma într-un adult anost dar responsabil!...

Și când mă gândesc că au fost zile în care mi-am dorit să cresc și-am sperat că timpul va trece mai repede... Și-a trecut nenorocitul... ca un vânt! 3, 2, 1... 0! 

Dragilor, aceea va fi ziua în care pentru prima dată nu voi sărbători trecerea unui alt an... Dar vă voi primi primi cu brațele deschise urările și vă voi mulțumi că mi-ați fost alături, fie pe parcursul tuturor anișorilor care au trecut din viața mea, fie poate doar pentru o mai scurtă perioadă de timp. Dragilor, aceea va fi ziua în care pentru prima dată nu voi aștepta cu entuziasm anul ce-mi va sta înainte... Dar aceea va a fi ziua în care îmi voi imagina că timpul poate fi dat înapoi și că este posibil să mă reîntorc pe vremea când nu eram decât o mogâldeață de copil înfofolită într-o pelincă, dormind liniștită la pieptul mamei care-mi cânta dulce: 

„Renata, fată cuminte, 

Renata, fată frumoasă, 

Renata, fată iubită, 

Renata, fetița mea!”