Robie

Ești trecut dar temniță prezentă
Iar lacrima, doar un bici necruțător
ce-i amintește robului că deși timpul a trecut,
inima încă mai bate.
Amintirea îi e țepuș și rană sângerândă
puroind în întunericul zidurilor de piatră rece.

Cu mâna își pipăie rana adâncă
și simte cum îl străbate un dor arzând
de clopote bătând în noapte...

Arzi!

Ți-ai înfipt rădăcinile în pământul îmbibat în sângele picurat din atâtea aripi frânte și mi-ai promis că vei dăinui veșnic, dar frigul iernii ți-a înghețat mugurii abia răsăriți. Ți-am turnat la rădăcini unsprezece lacrimi însoțite de rugăciuni, măsuri perfecte de dragoste și raze de soare. Erai uscat.

Măcar de te-ai fi uscat în razele fierbinți de soare. Te-aș fi smuls apoi ca pe o buruiană și te-aș fi aruncat în foc să arzi de dor.

Te-aș smulge din mine ca pe-o buruiană otrăvitoare, deși odată mi-erai spic de grâu cu bobul plin. Ți-aș lua tulpina și-aș tăia-o mărunt, după care aș lăsa-o să se usuce în soarele arzător de iulie târziu. Te-aș lăsa să te coci la soare, să fierbi în neștire în sus propriu, să arzi în flăcările neiertătoare ale dorului.

Dar ca să cunoști dorul, ai nevoie de dragoste întâi. Iar ție-ți lipsește. Ești un deșert fierbinte, dar fără oazele binecuvântate cu fântâni adânci.

Menire

Tu... ești cântecul pe care-l fredonez în neștire. Iar ființa nu mi-e mai mult decât notă divină închinată Ție, viața mea, doar o arie dintr-o operă de dimensiuni cosmice ce Te înalță pe Tine.  Sufletul mi-l transformi ușor într-un portativ pe care-Ți pui Tu cântecul de cei aleși înțeles...

Ne-ai dat o menire: să Te cântăm și să luminăm.