Renata

An după an

Renasc tot mai anevoie

Pântecele vieții se contractă mai anemic

Zăgazul lacrimilor se rupe mai greu

Și-atunci îmi fac singură drum

Spre soarele de la capătul tunelului. 

Curând

Într-o primăvară

Voi renaște pentru ultima oară. 

Întrebări

Ce să mă fac, doamne, 

cu atâta dragoste ce nu-și găsește nici rost, nici chip,

nici buze de sărutat, nici om de-mbrățișat?

Ce să mă fac cu-atâta dragoste de dat? 

Să fie oare bună de-aruncat? 

S-o-mpart aiurea-n piețe doar ca să mă scap?

E-amară, doamne, și cam grea… 

Nu vrei să mă scapi chiar tu de ea?

Lui Păunescu

Ți-ai așezat cortul în creierul meu
Ca o șatră de căldărari care-și face veacul
La marginea unei păduri în miezul iernii.
Dar în loc să-ți strângi calabalâcul
Și să te muți într-un alt creier
Aștepți să te plimb eu dintr-o emisferă în alta,
Din amigdală în hipotalamus,
Din sinapsă în sinapsă,
Hrănindu-te când cu mânia, când cu dragostea mea.

De când îți faci veacurile pe-aici
Te-ai obișnuit și cu urletul-de-fiară-în-comă din creierul meu
Care răsună fără greș în fiecare noapte.
La început te îngrozea cumplit
Prea semăna cu urletul unei femei nebune
scăpate dintr-un azil.
Ți-era frică să nu te sfâșie bucată cu bucată,
până când din tine n-avea să rămână decât zăpada însângerată.

E iarnă, viscol și ger.
La picioarele tale stă întinsă fiara, bucuroasă să-ți mănânce din palmă…