While I'm waiting....

„Nu supravieţuieşte cea mai puternică dintre specii, nici cea mai inteligentă, ci cea care răspunde cel mai bine schimbării.” (Charles Darwin)

Îmi amintesc momentele când, după o lungă perioadă în care am  încercat să creez o legătură cu cei din jurul meu, stăteam  față în față cu adevărul. Dezamăgită și înșelată, ma simțeam doar o jucărie de pluș manipulată după bunul plac al cuiva. În acel moment, adevărul avea un gust amar, greu de suportat. Singura întrebare care îmi cutreiera mintea era: „De ce?! (De ce tocmai eu? De ce tocmai tu? De ce tocmai în felul acesta? De ce acum?)”. Încercam apoi, să găsesc răspunsuri la aceste întrebări, o anumită logică a comportamentului, motivația ce stătea în spatele minciunii și secretul tăinuit de atâta vreme.  Dar de multe ori, nu reușeam să aflu nimic. 

Și mai dezamăgită, îmi ascundeam tot mai mult adevărata față, mă închideam singură între gratiile propriilor deziluzii și frustrări. În propria mea cușcă, era totuși bine. Aveam gratiile care mă protejau. Eram eu, cu regulile mele, departe de atâția oameni gata să ia din nou în mână jucăria de pluș. După o lungă perioadă de asceză, timp în care mi-am rumegat propriile sentimente, iar lor le-am descusut comportamentul, singurătatea începuse să doară, iar toamna își făcea loc încet printre crenguțele noduroase ale gândului meu. Atunci mi-am spus ca sunt gata să ies din nou în lume, convinsă fiind, că la nevoie, gratiile vor fi acolo să mă protejeze.


Timp de mai multe luni sau chiar ani, mi-am cărat cușca cu mine, în fiecare relație și în fiecare loc în care am fost. Dar mi-am dat seama că de fapt, eu nu mă apropii de nimeni și nimeni nu se apropie de mine. Era tot eu, admirându-mi singură propriile cicatrici; eram tot eu, împreună cu cușca mea. Mi-am dat seama că... așa nu se poate. Și am renunțat la cușcă. 

Asemeni copilului în prima sa zi de grădiniță, pășeam în lume mânată de curiozitatea de a cunoaște oameni, de a învăța lucruri noi și de a-mi face prieteni. Totuși, nu mi-am putut uita cicatricile. De fiecare dată când mă priveam în oglindă, îmi aminteam nefericita întâmplare când un necunoscut și-a scrijelit numele pe scoarța sufletului meu. Nu mai eram dispusă să fiu vulnerabilă. Așa că mi-am făcut din lut o mască pe care o purtam de fiecare dată când, asemeni Cenușăresei, mergeam la bal. 


Am inventat chiar și un joc al orgoliilor ascunse în spatele gesturilor, privirilor și zâmbetelor false. E jocul meu cu mine însămi, cu reguli ce se schimbă de la o secundă la alta. Și asemeni oricărui alt joc, la final, toate piesele se întorc înapoi în cutie. Satisfacția câștigului dispare și rămân din nou singură. Sleită de puteri, mă desprind ușor de realitate și încep să visez...


Visez o zi a transparenței perfecte, când soarele va străluci cu putere. Visez la o zi când prezența Adevărului nu va însemna nimic altceva decât bucurie și eliberare. Aștept primăvara, acel anotimp al renașterii sufletului meu, când amintirile vor fi șterse, rănile vindecate iar îndoiala va dispare... Iar acum știu, nu mai este mult până atunci. Aștept în tăcere și cu lacrimi în ochi să vii....