Ava adică Tată

Am o inimă sfărâmată, împărțită în mii de bucățele... Haosul perfect și halucinant îl găsesc în mine. Ca într-un hotel, în camerele sufletului meu se perindă mereu cupluri de contradicții: răsărit și apus, dragoste și ură, război și pace, vis dulce și crudă realitate, Adevăr și minciună... Îmi sunt pe rând prieten și dușman, ghilotină și catapultă de vise, elixir al vieții și otravă de amoruri... Viața mi-e un drum, mereu între cer și pământ,  ca timpul, trupul și viața unei femei ușoare împărțită între bărbații ce-i trec prin pat. În fiecare seară, m-aprinde un dor nespus de Veșnicie, dar în fiecare nouă dimineață pun la cale o strategie prin care sunt tot mai legată de pământ. Nu sunt nimic mai mult decât un boț de pământ, pudrat cu dor de Adevăr, dar învelit de un strat gros de contradicții amestecate cu  nimicuri; cu toate astea, Absolutul m-a incorporat în Trupul Lui și mi-a dat suflare de Viață. Îmi analizez cu meticulozitate fiecare acțiune și decizie; dar Tu nu te-ai gândit să dai înapoi când ai murit pentru mine. Mă umplu mereu cu amarul acestei lumi, dar Tu verși peste mine iertarea Ta cea dulce. Mă pierd în întunecimea minciunilor, dar Tu îmi luminezi calea. Când lanțurile mă leagă tot mai strâns de ceea ce urăsc, Adevărul mă eliberează. Deasupra lumii care îmi țipă în urechi și-mi spune că nu însemn nimic, glasul Tău plin de dragoste, îmi șoptește cu dor că pentru Tine sunt totul. În mijlocul zgomotelor, furtunilor și tornadelor, mă inunzi cu pace, putere și îmi oferi stabilitate. Deși totul pare fără noimă, sens sau înțeles, Tu îmi amintești că în Cartea Ta sunt scrise toate zilele vieții mele, mai înainte de a fi fost vreuna dintre ele. În mijlocul haosului vieții mele, Tu îmi spui că totul decurge conform planului Tău, fără abatere și fără întârziere... Singură nu pot, dar Tu ești cu mine. Spre Tine privesc...

Mi-e inima împărțită.... dar toate bucățelele sufletului meu sunt unite de dragostea Ta într-un întreg perfect și indivizibil. Am primit o nouă identitate, fiică de Rege și cetățean al Noului Ierusalim, dar emigrat în deșertul unei lumi ce nu este a mea. Nu merit nimic, dar în Tine am totul. Deși sunt singură și nimeni nu este cu mine, Tu mă cuprinzi cu brațele Tale... Cu lacrimi în ochi, privesc spre Tine și strig: „TATĂ!”.

While I'm waiting....

„Nu supravieţuieşte cea mai puternică dintre specii, nici cea mai inteligentă, ci cea care răspunde cel mai bine schimbării.” (Charles Darwin)

Îmi amintesc momentele când, după o lungă perioadă în care am  încercat să creez o legătură cu cei din jurul meu, stăteam  față în față cu adevărul. Dezamăgită și înșelată, ma simțeam doar o jucărie de pluș manipulată după bunul plac al cuiva. În acel moment, adevărul avea un gust amar, greu de suportat. Singura întrebare care îmi cutreiera mintea era: „De ce?! (De ce tocmai eu? De ce tocmai tu? De ce tocmai în felul acesta? De ce acum?)”. Încercam apoi, să găsesc răspunsuri la aceste întrebări, o anumită logică a comportamentului, motivația ce stătea în spatele minciunii și secretul tăinuit de atâta vreme.  Dar de multe ori, nu reușeam să aflu nimic. 

Și mai dezamăgită, îmi ascundeam tot mai mult adevărata față, mă închideam singură între gratiile propriilor deziluzii și frustrări. În propria mea cușcă, era totuși bine. Aveam gratiile care mă protejau. Eram eu, cu regulile mele, departe de atâția oameni gata să ia din nou în mână jucăria de pluș. După o lungă perioadă de asceză, timp în care mi-am rumegat propriile sentimente, iar lor le-am descusut comportamentul, singurătatea începuse să doară, iar toamna își făcea loc încet printre crenguțele noduroase ale gândului meu. Atunci mi-am spus ca sunt gata să ies din nou în lume, convinsă fiind, că la nevoie, gratiile vor fi acolo să mă protejeze.


Timp de mai multe luni sau chiar ani, mi-am cărat cușca cu mine, în fiecare relație și în fiecare loc în care am fost. Dar mi-am dat seama că de fapt, eu nu mă apropii de nimeni și nimeni nu se apropie de mine. Era tot eu, admirându-mi singură propriile cicatrici; eram tot eu, împreună cu cușca mea. Mi-am dat seama că... așa nu se poate. Și am renunțat la cușcă. 

Asemeni copilului în prima sa zi de grădiniță, pășeam în lume mânată de curiozitatea de a cunoaște oameni, de a învăța lucruri noi și de a-mi face prieteni. Totuși, nu mi-am putut uita cicatricile. De fiecare dată când mă priveam în oglindă, îmi aminteam nefericita întâmplare când un necunoscut și-a scrijelit numele pe scoarța sufletului meu. Nu mai eram dispusă să fiu vulnerabilă. Așa că mi-am făcut din lut o mască pe care o purtam de fiecare dată când, asemeni Cenușăresei, mergeam la bal. 


Am inventat chiar și un joc al orgoliilor ascunse în spatele gesturilor, privirilor și zâmbetelor false. E jocul meu cu mine însămi, cu reguli ce se schimbă de la o secundă la alta. Și asemeni oricărui alt joc, la final, toate piesele se întorc înapoi în cutie. Satisfacția câștigului dispare și rămân din nou singură. Sleită de puteri, mă desprind ușor de realitate și încep să visez...


Visez o zi a transparenței perfecte, când soarele va străluci cu putere. Visez la o zi când prezența Adevărului nu va însemna nimic altceva decât bucurie și eliberare. Aștept primăvara, acel anotimp al renașterii sufletului meu, când amintirile vor fi șterse, rănile vindecate iar îndoiala va dispare... Iar acum știu, nu mai este mult până atunci. Aștept în tăcere și cu lacrimi în ochi să vii....

Minciună colorată țipător

În fiecare zi mă hrănesc cu minciuni colorate cu albastrul ochilor tăi și  roz bombon... Te mint chiar și pe tine, tăinuind armata de sentimente ce-mi mărșăluiesc prin sufletul prea obosit de-atâtea războaie cu sine însuși...  Azi mi s-a scurs prin vene ultimul strop de energie.
Azi renunț să mai mint.