Am început să-l citesc pe Camus din dorința de a-i cunoaște, în absență, mai bine fratele. Am sfârșit prin a mă cunoaște mai bine pe mine, fără ca să am pretenția că am descoperit America. Mă văd silită să-mi mărturisesc bucuria și încântarea în fața micii mele descoperiri, lăsând totuși loc neînțeles ului să se împletească cu măsura de cunoaștere obținută: „și tot ce-i nențeles se schimbă-n nențelesuri și mai mari”.
„Absurdul nu este în om, nici în lume, ci în prezența lor comună”. Nu știu când am devenit pentru prima dată conștientă de absurditatea vieții – dar știindu-mi zbaterile, trebuie să fi fost la o vârstă relativ fragedă. Mi-am trăit întreaga viață sub semnul inutilității finale, deci al absurdului, lăsându-mă uneori prinsă în vârtejul rutinei, alteori căzând sub povara conștienței inutilității, alteori revoltându-mă cu pumnii ridicați spre cer. Fără pretenția de a mă erija în postura Propovăduitorului, pot totuși să mă alături lui și să spun: „O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune. Ce folos are omul din toată truda pe care și-o dă sub soare? (Eclesiastul 1:2-3).
Așa că... ,,mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înțelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor. Am văzut tot ce se face sub soare; și iată că totul este deșertăciune și goană după vânt! Ce este strâmb nu se poate îndrepta și ce lipsește nu poate fi trecut la număr. Am zis în mine însumi: „Iată că am sporit și am întrecut în înțelepciune pe toți cei ce au stăpânit înaintea mea peste Ierusalim și mintea mea a văzut multă înțelepciune și știință.” Mi-am pus inima să cunosc înțelepciunea și să cunosc prostia și nebunia. Dar am înțeles că și aceasta este goană după vânt. Căci unde este multă înțelepciune, este și mult necaz, și cine știe multe are și multă durere” (Eclesiastul 1:13-18).
Numai de curând, în ultima jumătate de an, mi-am găsit tăria necesară pentru a-mi ține ochii deschiși în fața realității și a-mi asuma conștient lupta. Mi-a adus lucrul acesta durere? Categoric. Dar m-a obligat să-mi asum trăirea unei vieți fără consolare. Ce vreau să spun prin asta? Ne va lămuri Camus...
Încă de la primele pagini m-a cucerit abordarea lucidă și metodică
a „problemei”: „Cum se poate ieși din absurd? Se deduce sinuciderea în chip
necesar din acest absurd?”. Condiția demersului fiind aceea „de a păstra tocmai
ceea ce mă strivește, de a respecta, în consecință, ceea ce socotesc eu esențial
în acest ceva, pe care l-am definit ca o confruntare și ca o luptă neîncetată”.
Pentru că „absurdul nu poate exista nici în afara minții omenești, nici în
afara lumii”, nu ne atingem nici de om, nici de lume. Voi păstra așadar
caracterul contradictoriu al ființei și inconsecvența lumii în care își duce
existența. Lupta, în viziunea lui Camus,
este caracterizată de „absența totală de speranță (ceea ce n-are nicio legătură
cu disperarea), refuzul continuu (care nu trebuie confundat cu renunțarea) și
insatisfacția conștientă (ce nu poate fi asimilată neliniștii juvenile)”.
Considerând că îndeplinesc toate aceste condiții, înarmată cu un stilou și o agendă,
am purces vitejește la luptă!
Iată așadar că se desprinde și prima consecință: revolta.
„Absurdul nu are sens decât în măsura în care nu consimți la el”. Nimic mai simplu!
Nu am ales să mă nasc, nici nu-mi prea place viața care mi se oferă. Și pentru
că sinuciderea presupune eludarea unuia dintre termeni, mă văd prizonieră a
vieții. „Dar în această stare a absurdului omul trebuie să trăiască. Eu caut
regula de viață cerută de această stare”.
„Absurdul e divorțul între spiritul care dorește și lumea
care dezamăgește, nostalgia mea după unitate, acest univers dispersat și
contradicția care le înlănțuie. Problema era de a trăi și de a gândi în ciuda
acestor sfâșieri… ” Scopul raționamentului lui Camus „este de a lumina acel
demers al spiritului care, pornind de la o filosofie a nonsemnificației lumii,
sfârșește prin a-i găsi un sens și o profunzime”. „A trăi înseamnă a face să
trăiască absurdul”. A-l spori prin însăși viața noastră. A-l întemeia cu
fiecare respirație. A-l demonstra prin fiecare gest. Sinuciderea, în acest caz,
„este exact contrariul revoltei, prin consimțământul pe care-l presupune. În
felul ei, sinuciderea rezolvă absurdul. Îl târăște cu sine în aceeași moarte.
Absurdul se sustrage sinuciderii, în măsura în care este conștiința și totodată
refuzul morții. Această revoltă dă vieții întregul său preț. Manifestată de-a
lungul unei întregi existențe, ea îi restituie măreția”. Iată-l așadar pe Camus
făcându-i vieții și absurdului cea mai convingătoare apologie! Cam ăsta a fost
punctul în care am fost cuprinsă de pasiunea de a trăi perpetuând în mod
conștient și intenționat absurdul. „Pentru un om care vrea să vadă nu există
spectacol mai frumos decât cel al inteligenței în luptă cu o realitate care o
depășește. Conștiința și revolta sunt refuzuri contrare renunțării. Dimpotrivă,
le reunește tot ce-i ireductibil și pasionant într-o inimă omenească. Trebuie
să murim neîmpăcați și nu de bună voie”. Iată așadar atitudinea obligatorie în fața
vieții și, implicit, a morții: sfidarea!
Cea de-a doua consecință: libertatea, pe care nu o poate
defini decât între limitele (sic!) experienței individuale. Conform lui Camus,
lipsa de speranță în fața realității morții redă omului absurd libertatea de
acțiune. Terenul de acțiune este totuși bine-delimitat. Nu ai decât o viață la
dispoziție. Un timp limitat. Practic, nu există un mâine. Doar astăzi.
„Dar ce înseamnă viața într-un asemenea univers? Nimic
altceva, pentru moment, decât indiferență față de viitor și pasiunea de a
epuiza tot ce e dat. […] Singurul lucru ce mă interesează este să știu dacă se poate
trăi fără apel. Vreau să rămân între aceste limite. Pot să mă împac cu acest
chip al vieții care-mi este dat? Or, în fața acestei preocupări speciale, a
crede în absurd înseamnă a înlocui calitatea experiențelor prin cantitatea lor.
Dacă mă conving că această viață nu are alt chip decât cel al absurdului, dacă
simt că echilibrul său constă în această perpetuă opoziție între revolta mea conștientă
și întunericul în care ea se zbate, dacă admit că libertatea mea n-are sens
decât în raport cu destinul ei limitat, atunci trebuie să spun că important nu
e să trăiești în felul cel mai bun, ci cât mai mult. […] A-ți simți deplin viața, revolta,
libertatea, înseamnă a trăi cât mai mult cu putință.”
Și de aici se deduce ce-a de-a treia caracteristică a omului
absurd: pasiunea! „… a epuiza tot ce e dat”. Momento mori! Carpe diem! Totuși… nu chiar oricum. Dar bucură-te în măsura în
care ți se îngăduie. Suferă totul, oricum n-ai de ales. Revoltă-te! Aici totul
e permis. Nu-ți amorți simțurile și permite-ți să simți totul, să te pătrundă
totul. „Adevărata măsură a vieții unui om nu se poate obține decât prin lipsa
de măsură, dorind fără măsură, îndrăznind fără măsură, iubind fără măsură”
(Octavian Paler). În limitele pe care circumstanțele ți le impun, trăiește fără
măsură! „Prin simplul joc al conștiinței,
transform în regulă de viață ceea ce era invitație la moarte și refuz
sinuciderea”. Nu te grăbi la moarte! Oricum va veni la un moment dat. Trăiește
cât ți se îngăduie.
Camus propune în continuare trei ipostaze, ba chiar patru,
cu totul compatibile cu destinul omului absurd: amantul, actorul, cuceritorul
și creatorul. Și pentru că „a crea înseamnă a da o formă propriului destin”,
fiecare dintre noi este invitat să creeze!
În fața absurdului, fiecare dintre noi este un Sisif. Câteodată, simpla parcurgere a unei zile este resimțită ca împingerea bolovanului la deal. Totul pentru ca mâine să o luăm de la capăt… Aceeași viață, cu aceleași bucurii și necazuri. Practic, același absurd de toate zilele. „S-a înțeles, fără îndoială, că Sisif este eroul absurd, atât prin pasiunile, cât și prin chinul său. Disprețul față de zei, ura față de moarte și pasiunea pentru viață i-au adus acel supliciu de nespus al ființei care se străduiește în vederea a ceva ce nu va fi niciodată terminat”. Sisif este surprins în momentul lui de conștiență, când își începe drumul la vale, în urma bolovanului…
„Astfel, dacă coborârea se face uneori în durere, ea poate
să se facă și în bucurie. Cuvântul acesta nu-i de prisos. Mi-l închipui pe
Sisif întorcându-se către stânca sa și că la începutul drumului era durerea.
Când imaginile pământului se îngrămădesc prea năvalnic în amintire, când chemarea
fericirii e prea îmbietoare, se întâmplă ca tristețea să se trezească în inima
omului: e victoria stâncii, e stânca însăși. Uriașa mâhnire e o povară prea
grea. Sunt nopțile noastre de pe muntele Ghetsimani. Dar adevărurile
zdrobitoare pier când sunt cunoscute.
Nu descoperi absurdul fără a fi ispitit să scrii un manual
despre fericire. „Dar cum? Pe căi atât de strâmte…?” Există doar o singură
lume. Fericirea și absurdul sunt doi copii ai aceluiași pământ. Ei sunt nedespărțiți.
Ar fi greșit să spunem că fericirea se naște neapărat din descoperirea
absurdului. Se întâmplă la fel de bine ca sentimentul absurdului să se nască
din fericire. „Socot că totul e bine”, spune Oedip, și aceste cuvinte sunt
sacre. Ele răsună în universul sălbatic și limitat al omului. Ele îl învață că
totul nu este, n-a fost epuizat.
Toată bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparține.
Stânca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, când își contemplă chinul,
face să amuțească toți idolii. În universul dintr-o dată întors la tăcerea sa,
se înalță miile de voci uimite ale pământului. Chemări inconștiente și tainice,
invitații ale tuturor chipurilor, iată reversul necesar și prețul victoriei. Nu
există soare fără umbră și trebuie să cunoaștem și noaptea. Omul absurd spune
da și efortul său nu va înceta niciodată. [… ] În acea clipă subtilă când omul
se apleacă asupra vieții sale, Sisif, întorcându-se la stâncă, contemplă acel șir
de fapte fără legătură care devine propriul său destin, creat de el, unit sub
privirea memoriei sale și, în curând, pecetluit de moarte. Astfel, încredințat
de originea pe deplin omenească a tot ce-i omenesc, orb care vrea să vadă și
care știe că noaptea nu are sfârșit, el nu se oprește niciodată. Stânca se rostogolește
încă și acum.
Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem
întotdeauna la povara noastră. [… ] Lupta însăși contra înălțimilor e deajuns
spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”
(Sisif - Tiziano Vecellio, 1548-1549)
Iată-mă coborând și eu la vale. Astăzi, fericită. Mâine o
iau iar de la capăt. Dacă va mai fi un mâine.
„Dar adu-ți aminte de Făcătorul tău în zilele tinereții tale, până nu vin zilele cele rele și până nu se apropie anii când vei zice: „Nu găsesc nicio plăcere în ei”; până nu se întunecă soarele și lumina, luna și stelele și până nu se întorc norii îndată după ploaie; până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile) și să se încovoaie cele tari (picioarele); până nu se opresc cei ce macină (dinții), căci s-au împuținat; până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii); până nu se închid cele două uși dinspre uliță (buzele); când huruitul morii slăbește, te scoli la ciripitul unei păsări, glasul tuturor cântărețelor se aude înăbușit, te temi de orice înălțime și te sperii pe drum; până nu înflorește migdalul cu peri albi și de abia se târăște lăcusta; până nu-ți trec poftele, căci omul merge spre casa lui cea veșnică, și bocitorii cutreieră ulițele; până nu se rupe funia de argint, până nu se sfărâmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor și până nu se strică roata de la fântână; până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost, și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat. O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice Eclesiastul, totul este deșertăciune!” (Eclesiastul 12:1-8)