Un nou eu

Se sapă în mine un nou eu,
buze de carne scrise în trup de piatră,
veșnic câmp de bătălie pentru
trecut, prezent și viitor.

Pătrunsă de suflarea de viață
simt cum mă străbate
cărbunele aprins al privirii tale...
acum, o amintire răzleață.

Se împletesc perfect
în funie groasă de cânepă
sortită celor pentru vecie pierduți
zâmbete roșii, suflete crude și
cuvinte șoptite în lumina de gheață a lunii.

Se sapă în mine un nou eu
Floare de colț strivită.

Providența sau... o altă matematică

M-am zbătut să aflu adevărul. Și n-am reușit. Pentru că El folosește o altă matematică. Diferită de cea pe care am învățat-o la școală și diferită de cea a lui Nichita Stănescu. Pentru mine, de multe ori, încercarea rămâne încercare iar prezența Lui se confundă cu absența necazului. Dumnezeu adună încercarea cu prezența Lui, iar rezultatul este binecuvântare.


După un an de fugă mă întorc cu trupul sfâșiat la aceeași concluzie. Ceea ce se întâmplă în viața asta are prea puțin legătură cu mine și cu ce vreau eu. Realizez mai bine ca niciodată că viața mea pământească se supune în mod irevocabil providenței lui Dumnezeu. Indiferent dacă trec prin pajiști înverzite cu ape line sau prin valea umbrei morții.

Fă-mă, Doamne

Știu că-mi poți lua cioburile inimii,
să le lipești și să faci din ele un întreg...
Dar, Doamne, nu-mi doresc asta...
Te rog doar zdrobește-mă mai mult,
să faci din mine pulbere purtată de vânt,
să torni peste mine Har Sfânt și să amesteci
până când din mine nu va mai ramane decât lut...

Pune-mă pe roata Ta și
Fă-mă, Doamne, un vas nou în care să torni Duh Sfânt!

În drum spre casă

Mă doare zâmbetul rătăcit
Și privirea-ți pierdută
Pe dealuri line
Cu poteci străine.

Mă doare drumul uscat de dor
Bătut de-atâtea ori
De sărutul pierdut
Purtat mereu de vânt.

Mă doare gândul frânt
Ca o trestie în vânt
Și pasu-mi șchiopătând
În drum spre casă...