Pomelnic

Ion, Vasile, Maria, Smaranda... Rahila, Gheorghe și Salomeea...
...cei la care nu pot ajunge decât cu o rugăciune.
...cei pe care v-am iubit cât ați fost în viață și pe care v-am plâns când ați plecat spre zările albastre.
...pe voi, cei cu care trăiesc chiar și dincolo de moarte, pe care vă port mereu în inimă și-n gând și cu care stau stau de vorbă în duh și în suflet.
...cei pe care nu v-am uitat și a căror aducere aminte nu mai doare.
...cei pe care v-am cunoscut cu toate că nu v-am văzut și cei pe care v-am iubit pentru că v-am cunoscut.
Ion, Vasile, Maria, Smaranda... Rahila, Gheorghe și Salomeea...
...cei cărora vă doresc mereu un viitor luminos.
...voi, cei pe care vă pomenesc zilnic în gândurile și rugăciunile mele.
...pentru sănătatea voastră, spor în toate, putere de muncă, bucurie și fericire...
Ion, Vasile, Maria, Smaranda... Rahila, Gheorghe și Salomeea... 

Sisiful din mine

Am început să-l citesc pe Camus din dorința de a-i cunoaște, în absență, mai bine fratele. Am sfârșit prin a mă cunoaște mai bine pe mine, fără ca să am pretenția că am descoperit America. Mă văd silită să-mi mărturisesc bucuria și încântarea în fața micii mele descoperiri, lăsând totuși loc neînțeles ului să se împletească cu măsura de cunoaștere obținută: „și tot ce-i nențeles se schimbă-n nențelesuri și mai mari”.

„Absurdul nu este în om, nici în lume, ci în prezența lor comună”. Nu știu când am devenit pentru prima dată conștientă de absurditatea vieții – dar știindu-mi zbaterile, trebuie să fi fost la o vârstă relativ fragedă. Mi-am trăit întreaga viață sub semnul inutilității finale, deci al absurdului, lăsându-mă uneori prinsă în vârtejul rutinei, alteori căzând sub povara conștienței inutilității, alteori revoltându-mă cu pumnii ridicați spre cer. Fără pretenția de a mă erija în postura Propovăduitorului, pot totuși să mă alături lui și să spun: „O, deșertăciune a deșertăciunilor! Totul este deșertăciune. Ce folos are omul din toată truda pe care și-o dă sub soare? (Eclesiastul 1:2-3). 

Așa că... ,,mi-am pus inima să cercetez și să adâncesc cu înțelepciune tot ce se întâmplă sub ceruri: iată o îndeletnicire plină de trudă, la care supune Dumnezeu pe fiii oamenilor. Am văzut tot ce se face sub soare; și iată că totul este deșertăciune și goană după vânt! Ce este strâmb nu se poate îndrepta și ce lipsește nu poate fi trecut la număr. Am zis în mine însumi: „Iată că am sporit și am întrecut în înțelepciune pe toți cei ce au stăpânit înaintea mea peste Ierusalim și mintea mea a văzut multă înțelepciune și știință.” Mi-am pus inima să cunosc înțelepciunea și să cunosc prostia și nebunia. Dar am înțeles că și aceasta este goană după vânt. Căci unde este multă înțelepciune, este și mult necaz, și cine știe multe are și multă durere” (Eclesiastul 1:13-18).

Numai de curând, în ultima jumătate de an, mi-am găsit tăria necesară pentru a-mi ține ochii deschiși în fața realității și a-mi asuma conștient lupta. Mi-a adus lucrul acesta durere? Categoric. Dar m-a obligat să-mi asum trăirea unei vieți fără consolare. Ce vreau să spun prin asta? Ne va lămuri Camus... 

Încă de la primele pagini m-a cucerit abordarea lucidă și metodică a „problemei”: „Cum se poate ieși din absurd? Se deduce sinuciderea în chip necesar din acest absurd?”. Condiția demersului fiind aceea „de a păstra tocmai ceea ce mă strivește, de a respecta, în consecință, ceea ce socotesc eu esențial în acest ceva, pe care l-am definit ca o confruntare și ca o luptă neîncetată”. Pentru că „absurdul nu poate exista nici în afara minții omenești, nici în afara lumii”, nu ne atingem nici de om, nici de lume. Voi păstra așadar caracterul contradictoriu al ființei și inconsecvența lumii în care își duce existența.  Lupta, în viziunea lui Camus, este caracterizată de „absența totală de speranță (ceea ce n-are nicio legătură cu disperarea), refuzul continuu (care nu trebuie confundat cu renunțarea) și insatisfacția conștientă (ce nu poate fi asimilată neliniștii juvenile)”. Considerând că îndeplinesc toate aceste condiții, înarmată cu un stilou și o agendă, am purces vitejește la luptă!

Iată așadar că se desprinde și prima consecință: revolta. „Absurdul nu are sens decât în măsura în care nu consimți la el”. Nimic mai simplu! Nu am ales să mă nasc, nici nu-mi prea place viața care mi se oferă. Și pentru că sinuciderea presupune eludarea unuia dintre termeni, mă văd prizonieră a vieții. „Dar în această stare a absurdului omul trebuie să trăiască. Eu caut regula de viață cerută de această stare”.

„Absurdul e divorțul între spiritul care dorește și lumea care dezamăgește, nostalgia mea după unitate, acest univers dispersat și contradicția care le înlănțuie. Problema era de a trăi și de a gândi în ciuda acestor sfâșieri… ” Scopul raționamentului lui Camus „este de a lumina acel demers al spiritului care, pornind de la o filosofie a nonsemnificației lumii, sfârșește prin a-i găsi un sens și o profunzime”. „A trăi înseamnă a face să trăiască absurdul”. A-l spori prin însăși viața noastră. A-l întemeia cu fiecare respirație. A-l demonstra prin fiecare gest. Sinuciderea, în acest caz, „este exact contrariul revoltei, prin consimțământul pe care-l presupune. În felul ei, sinuciderea rezolvă absurdul. Îl târăște cu sine în aceeași moarte. Absurdul se sustrage sinuciderii, în măsura în care este conștiința și totodată refuzul morții. Această revoltă dă vieții întregul său preț. Manifestată de-a lungul unei întregi existențe, ea îi restituie măreția”. Iată-l așadar pe Camus făcându-i vieții și absurdului cea mai convingătoare apologie! Cam ăsta a fost punctul în care am fost cuprinsă de pasiunea de a trăi perpetuând în mod conștient și intenționat absurdul. „Pentru un om care vrea să vadă nu există spectacol mai frumos decât cel al inteligenței în luptă cu o realitate care o depășește. Conștiința și revolta sunt refuzuri contrare renunțării. Dimpotrivă, le reunește tot ce-i ireductibil și pasionant într-o inimă omenească. Trebuie să murim neîmpăcați și nu de bună voie”. Iată așadar atitudinea obligatorie în fața vieții și, implicit, a morții: sfidarea!

Cea de-a doua consecință: libertatea, pe care nu o poate defini decât între limitele (sic!) experienței individuale. Conform lui Camus, lipsa de speranță în fața realității morții redă omului absurd libertatea de acțiune. Terenul de acțiune este totuși bine-delimitat. Nu ai decât o viață la dispoziție. Un timp limitat. Practic, nu există un mâine. Doar astăzi.

„Dar ce înseamnă viața într-un asemenea univers? Nimic altceva, pentru moment, decât indiferență față de viitor și pasiunea de a epuiza tot ce e dat. […] Singurul lucru ce mă interesează este să știu dacă se poate trăi fără apel. Vreau să rămân între aceste limite. Pot să mă împac cu acest chip al vieții care-mi este dat? Or, în fața acestei preocupări speciale, a crede în absurd înseamnă a înlocui calitatea experiențelor prin cantitatea lor. Dacă mă conving că această viață nu are alt chip decât cel al absurdului, dacă simt că echilibrul său constă în această perpetuă opoziție între revolta mea conștientă și întunericul în care ea se zbate, dacă admit că libertatea mea n-are sens decât în raport cu destinul ei limitat, atunci trebuie să spun că important nu e să trăiești în felul cel mai bun, ci cât mai mult. […] A-ți simți deplin viața, revolta, libertatea, înseamnă a trăi cât mai mult cu putință.”

Și de aici se deduce ce-a de-a treia caracteristică a omului absurd: pasiunea! „… a epuiza tot ce e dat”. Momento mori! Carpe diem! Totuși…  nu chiar oricum. Dar bucură-te în măsura în care ți se îngăduie. Suferă totul, oricum n-ai de ales. Revoltă-te! Aici totul e permis. Nu-ți amorți simțurile și permite-ți să simți totul, să te pătrundă totul. „Adevărata măsură a vieții unui om nu se poate obține decât prin lipsa de măsură, dorind fără măsură, îndrăznind fără măsură, iubind fără măsură” (Octavian Paler). În limitele pe care circumstanțele ți le impun, trăiește fără măsură!  „Prin simplul joc al conștiinței, transform în regulă de viață ceea ce era invitație la moarte și refuz sinuciderea”. Nu te grăbi la moarte! Oricum va veni la un moment dat. Trăiește cât ți se îngăduie.

Camus propune în continuare trei ipostaze, ba chiar patru, cu totul compatibile cu destinul omului absurd: amantul, actorul, cuceritorul și creatorul. Și pentru că „a crea înseamnă a da o formă propriului destin”, fiecare dintre noi este invitat să creeze!

În fața absurdului, fiecare dintre noi este un Sisif. Câteodată, simpla parcurgere a unei zile este resimțită ca împingerea bolovanului la deal. Totul pentru ca mâine să o luăm de la capăt… Aceeași viață, cu aceleași bucurii și necazuri. Practic, același absurd de toate zilele. „S-a înțeles, fără îndoială, că Sisif este eroul absurd, atât prin pasiunile, cât și prin chinul său. Disprețul față de zei, ura față de moarte și pasiunea pentru viață i-au adus acel supliciu de nespus al ființei care se străduiește în vederea a ceva ce nu va fi niciodată terminat”. Sisif este surprins în momentul lui de conștiență, când își începe drumul la vale, în urma bolovanului…  

„Astfel, dacă coborârea se face uneori în durere, ea poate să se facă și în bucurie. Cuvântul acesta nu-i de prisos. Mi-l închipui pe Sisif întorcându-se către stânca sa și că la începutul drumului era durerea. Când imaginile pământului se îngrămădesc prea năvalnic în amintire, când chemarea fericirii e prea îmbietoare, se întâmplă ca tristețea să se trezească în inima omului: e victoria stâncii, e stânca însăși. Uriașa mâhnire e o povară prea grea. Sunt nopțile noastre de pe muntele Ghetsimani. Dar adevărurile zdrobitoare pier când sunt cunoscute.

Nu descoperi absurdul fără a fi ispitit să scrii un manual despre fericire. „Dar cum? Pe căi atât de strâmte…?” Există doar o singură lume. Fericirea și absurdul sunt doi copii ai aceluiași pământ. Ei sunt nedespărțiți. Ar fi greșit să spunem că fericirea se naște neapărat din descoperirea absurdului. Se întâmplă la fel de bine ca sentimentul absurdului să se nască din fericire. „Socot că totul e bine”, spune Oedip, și aceste cuvinte sunt sacre. Ele răsună în universul sălbatic și limitat al omului. Ele îl învață că totul nu este, n-a fost epuizat.

Toată bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparține. Stânca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, când își contemplă chinul, face să amuțească toți idolii. În universul dintr-o dată întors la tăcerea sa, se înalță miile de voci uimite ale pământului. Chemări inconștiente și tainice, invitații ale tuturor chipurilor, iată reversul necesar și prețul victoriei. Nu există soare fără umbră și trebuie să cunoaștem și noaptea. Omul absurd spune da și efortul său nu va înceta niciodată. [… ] În acea clipă subtilă când omul se apleacă asupra vieții sale, Sisif, întorcându-se la stâncă, contemplă acel șir de fapte fără legătură care devine propriul său destin, creat de el, unit sub privirea memoriei sale și, în curând, pecetluit de moarte. Astfel, încredințat de originea pe deplin omenească a tot ce-i omenesc, orb care vrea să vadă și care știe că noaptea nu are sfârșit, el nu se oprește niciodată. Stânca se rostogolește încă și acum.

Îl las pe Sisif la poalele muntelui. Ne întoarcem întotdeauna la povara noastră. [… ] Lupta însăși contra înălțimilor e deajuns spre a umple un suflet omenesc. Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”

 

(Sisif - Tiziano Vecellio, 1548-1549) 

Iată-mă coborând și eu la vale. Astăzi, fericită. Mâine o iau iar de la capăt. Dacă va mai fi un mâine.

„Dar adu-ți aminte de Făcătorul tău în zilele tinereții tale, până nu vin zilele cele rele și până nu se apropie anii când vei zice: „Nu găsesc nicio plăcere în ei”; până nu se întunecă soarele și lumina, luna și stelele și până nu se întorc norii îndată după ploaie; până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile) și să se încovoaie cele tari (picioarele); până nu se opresc cei ce macină (dinții), căci s-au împuținat; până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii); până nu se închid cele două uși dinspre uliță (buzele); când huruitul morii slăbește, te scoli la ciripitul unei păsări, glasul tuturor cântărețelor se aude înăbușit, te temi de orice înălțime și te sperii pe drum; până nu înflorește migdalul cu peri albi și de abia se târăște lăcusta; până nu-ți trec poftele, căci omul merge spre casa lui cea veșnică, și bocitorii cutreieră ulițele; până nu se rupe funia de argint, până nu se sfărâmă vasul de aur, până nu se sparge găleata la izvor și până nu se strică roata de la fântână; până nu se întoarce țărâna în pământ, cum a fost, și până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat. O, deșertăciune a deșertăciunilor, zice Eclesiastul, totul este deșertăciune!” (Eclesiastul 12:1-8)

(sursa foto: Instagram) 

Singurătate

Te-ai gândit vreodată că și fericirea doare?

Atunci când pieptul ți-e prea mic, iar coastele o platoșă prea strânsă,

Când inima-ți zburătăcită se zbate și palpită,

Când nu-i om care să-ți audă cântul, un suflet să-ți oglindească râsul

Un trup cald să te cuprindă și să uiți pentru o clipă de răul ce lumea învenină...

Renata

An după an

Renasc tot mai anevoie

Pântecele vieții se contractă mai anemic

Zăgazul lacrimilor se rupe mai greu

Și-atunci îmi fac singură drum

Spre soarele de la capătul tunelului. 

Curând

Într-o primăvară

Voi renaște pentru ultima oară. 

Întrebări

Ce să mă fac, doamne, 

cu atâta dragoste ce nu-și găsește nici rost, nici chip,

nici buze de sărutat, nici om de-mbrățișat?

Ce să mă fac cu-atâta dragoste de dat? 

Să fie oare bună de-aruncat? 

S-o-mpart aiurea-n piețe doar ca să mă scap?

E-amară, doamne, și cam grea… 

Nu vrei să mă scapi chiar tu de ea?

Lui Păunescu

Ți-ai așezat cortul în creierul meu
Ca o șatră de căldărari care-și face veacul
La marginea unei păduri în miezul iernii.
Dar în loc să-ți strângi calabalâcul
Și să te muți într-un alt creier
Aștepți să te plimb eu dintr-o emisferă în alta,
Din amigdală în hipotalamus,
Din sinapsă în sinapsă,
Hrănindu-te când cu mânia, când cu dragostea mea.

De când îți faci veacurile pe-aici
Te-ai obișnuit și cu urletul-de-fiară-în-comă din creierul meu
Care răsună fără greș în fiecare noapte.
La început te îngrozea cumplit
Prea semăna cu urletul unei femei nebune
scăpate dintr-un azil.
Ți-era frică să nu te sfâșie bucată cu bucată,
până când din tine n-avea să rămână decât zăpada însângerată.

E iarnă, viscol și ger.
La picioarele tale stă întinsă fiara, bucuroasă să-ți mănânce din palmă…

On witnesses and agents

We usually divide people in our lives, other than family, into three main categories: friends, acquaintances, and strangers. In the next lines, I want to suggest another categorisation: witnesses, agents and strangers. Since the last one is self-explanatory, I will focus on explaining only the first two. 

People nowadays don't want (and believe they don't need) someone to tell them how they're supposed to live their lives, someone who would stand against them when are about to do wrong or who would see them for who they are. They don't want someone who would step into their lives and who would challenge their choices or doubt their motives. They know people might hurt them and, to be honest, who takes pleasure in being hurt? Yet the need for a connection still exists. We need to let people know we exist and that we aren't living our lives in vain. We feel the need to perform our lives for someone. And here come Facebook and other social media platforms. Huge arenas filled with witnesses - people who acknowledge and record our fleeting days, joys and sorrows.  ''Here's what I was doing on this day ten years ago. And here's a picture of me from my childhood. Here's what I made yesterday.'' We keep posting about our joys and sorrows, struggles and triumphs - a well-rehearsed performance of our lives. We show only what we want, pretend to be who we want, while we get to carry on with our lives the way we want to. And in the meantime, we get to feel ''liked'' and sometimes even ''loved''. 

Witnesses keep us company on our pilgrimage, cheering us on our victories and some shedding a tear for our losses. They witness our becoming. Some of them make a step further to watch us more closely. And some of them might even find the courage to step into our lives and take a more active role - that of an agent. If we allow them, of course.

The present situation indeed pushed us closer to social media platforms. Some to find support, others, validation. My point here isn't to argue about the legitimacy of our motives when we log in (that if we ever log out), but to make you ponder about those people who enrich your life - the agents.

The agents are those people who aren't afraid to step into your life and assume an active role. Those people who aren't scared to love you and show it to you, no matter your flaws. Those people who not only open their houses for you, but also their hearts, and make room for you into their lives. An agent is that person who loves you so fiercely that will jump through hoops to help or even save you. Who raises its voice for you. Who brings a smile on your face and puts fire into your heart. Who encourages you when life gets messy. Who battles beside you. Who honours you and your individuality. An agent will speak its mind no matter the consequences if that benefits you. Someone who takes a stand against your sin. Someone that chases away your fears and shame. Someone who reminds you of the truth you already know. Someone who helps you raise your eyes towards Heaven. Someone who prays for you. Someone who takes you into their arms and dries up your tears. Someone who shares your suffering. Someone who not only witnesses your joys but also enriches and magnifies them. Someone who holds your hand while you are walking through the valleys. Someone who raises you up. Someone who loves you so boldly and fiercely that is ready to get hurt in the process. 

My thoughts turn now towards all those who courageously embraced an active role in my life. I am so thankful for them! Each one of them entered my life at the right moment. Some of them have been standing beside me for a very long time, while others have just joined me in my adventure. And some of them finished their mission in my life and let me go bidding me farewell. I will forever be in their debt! 

So here's to you, my dear 'agents'! My heart is filled to the brim with gratefulness for everything you did for me! I can only hope I will carry on your legacy and prove myself a worthy agent. 

Scutură-mă, Doamne...

Scutură-mă, Doamne... 

Scutură-mă și mă trezește

din morți

din somn

din lenevie

din visare

din amorțeală

din falsa odihnă.

Prinde-mă de glezne 

și întoarce-mă, 

ca pe un sac, 

pe dos 

și cu susul în jos

și mă scutură...

Scutură-mă, Doamne, 

de păcate, 

de moarte,

de teamă,

de întuneric,

de preaplinul sinelui, 

de fapte goale,

de nepăsare.

Scutură-mă, Doamne...

Scutură-mă și mă trezește

la viață,

la speranță,

la dragoste 

la verdeață...

Dar, Te rog,

nu aștepta 

să se facă primăvara.

Tăcere

Am tăcut
Când ar fi trebuit vorbesc
Am tăcut
În loc să zic te iubesc

Tac și acum
Nu am cu cine să vorbesc
Și nici cui să-i spun
Te iubesc.

Astăzi ne despărțim - Ștefan Augustin Doinaș

Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim.
Stând la început de anotimp fermecat, 
astăzi ne despărţim 
cum s-au despărţit apele de uscat.

Totul e atât de firesc în tăcerea noastră.
Fiecare ne spunem: - Aşa trebuie să fie ...
Alături, umbra albastră 
pentru adevăruri gândite stă mărturie.

Nu peste mult tu vei fi azurul din mări, 
eu voi fi pământul cu toate păcatele.
Păsări mari te vor căuta prin zări
ducând în guşă mireasmă, bucatele.

Oamenii vor crede că suntem duşmani.
Între noi, lumea va sta nemişcată
ca o pădure de sute de ani
plină de fiare cu blană vărgată.

Nimeni nu va şti că suntem tot atât de aproape
şi că, seara, sufletul meu, 
ca ţărmul care se modelează din ape, 
ia forma uitată a trupului tău ...

Astăzi nu ne sărutam, nu ne dorim.
Stând la început de anotimp fermecat, 
astăzi ne despărţim 
cum s-au despărţit apele de uscat.

Nu peste mult tu vei fi cerul răsfrânt, 
eu voi fi soarele negru, pământul.
Nu peste mult are să bată vânt.
Nu peste mult are să bată vântul ...

Mereu

Te voi iubi mereu
În afara orelor de serviciu,
Și după ce mi-am împlinit
Cu sfințenie toate îndatoririle
Față de eu,
Căci, vezi tu,
Mă iubesc și pe mine.
Te voi iubi mereu
După ce îmi voi fi plâns de milă
Ba chiar voi vărsa cu tine
Ultima lacrimă rămasă,
Îți voi dărui ție
Câte un gând 
din când în când
Și îți voi jertfi
Nimicul rămas,
Nimicul meu perfect
Ca dragostea mea.

Chiromanție DIY

Se ia un cuțit ascuțit
Și se taie adânc în palma cea dreaptă
milimetru cu milimetru,
noroc după noroc.
Se sculptează astfel
Viitorul dorit
în carnea mustind.
Totul depinde numai de tine
și de măiestria ta
de a tăia
ca un măcelar în carne.
Nu vă înșelați așadar,
Viitorul se scrie cu sânge.

Eden

Să ne fericim împreună, Adame!
În zori, să ne sorbim unul pe altul
și să ne înghițim lacom -
mic dejun carnal
asezonat cu  iubire.
Să ne plimbăm
pe dealurile și văile celuilalt
stând de vorbă cu Dumnezeu
la umbra copacului cunoașterii
unul-pe-altul
înălțandu-ne împreună
rugăciunile către Preaînaltul.
O veșnicie de iubire
și încă nouă de dragoste cerească
ne așteaptă tăcând
să ne desfătăm unul cu altul...

Iubește-mă

Iubește-mă
Iubește-mă încet
și pe îndelete
Iubește-mă cu totul
și iubește-mă pe alocuri
Iubește-mă tăcând
sau râzând în hohot.

Iubește-mă
Iubește-mă mergând
și stând pe gânduri
Iubește-mă mâncând
și iubește-mă cu poftă
Iubește-mă și-n carne, și-n duh
Iubește-mă în clocot.

Iubiți

Iubiți
Iubiți mai mult
Iubiți chiar dacă vă doare
Iubiți până la ultima suflare
Iubiți, iubiți și iar iubiți!

Mulțumesc

Binecuvântată uitare
Transformi iubiri trecute
În paseri călătoare.
Un anotimp fiecare
Se-oprește
Și cuib își întocmește
În scorbura adânci
Sau sus, pe munte, printre stânci.
Și toate, la ivirea toamnei,
Plecați în stol
Lăsați sufletul gol.

Mulțumesc ție,
Binecuvântată uitare.

Definiții

Trup.
Cușcă de carne și oase
în care zace înlănțuit
sufletul mistuit
de sete de amor nebun.


Timp.
Cușcă de clipe și secunde
în care se zbate violent
trupul mistuit
de sete de libertate.


Pământ.
Temniță de piatră și stâncă.
Spital de nebuni
ce-și pedepsesc trupul
la ceasurile doisprezece fix.



De sus,
dintre stele,
zeii urmăresc
râzând
spectacolul.

Îndemn (2)

Țipă-ți
dragostea
acum
înainte
ca timpul
să-ți stoarcă tinerețea
din carne.
Supune-te adânc!
Abandonează-te!
Predă-te ei
ca un sclav reginei sale!
Acum
Țipă-ți dragostea!

Îndemn (1)

Țipă-ți
dragostea
acum
înainte
ca celălalt să surzească
de tot.

Țipă-ți
dragostea
cu disperarea celui
care știe că nu mai are
nimic
de pierdut.

Acum.
Țipă-ți
dragostea.

Ascunziş

Îmi privesc mâinile
Şi nu le mai recunosc.
Palmele îmi sunt fierbinți
şi flămânde.
Vor să mănânce mereu şi mereu
carne.
Odată chemate să creeze,
acum vor să distrugă
muşcând cu nesaț
Din întuneric şi leşuri.
Iar degetele,
Degetele mi s-au transformat
În colti ascutiti
Gata să se afunde
în carnea din care țâşneşte
Vinul dulce.
Mă tem...
Dacă mâinile-mi îți vor devora pielea
Tu unde îți vei mai ascunde sufletul?